LA multi ani Vladut!

E ziua ta iubirea mea! Sunt 6 ani de cand m-ai ales sa fiu mamica ta! Iti multumesc puiule! Iti multumesc! Pentru ca m-ai ales, pentru ca mi-ai iertat de fiecare data ignoranta mea in ale "parintitului", pentru ca m-ai invatat ce-i dragostea neconditionata, iertarea, rabdarea, bucuria! Ai crescut mare, atat de repede, oare de ce nu pot opri timpul? Mi se pune un nod in gat cand ma gandesc ca o sa trebuiasca sa te las sa-ti vezi de drumul tau, ca o sa ai foarte in curand viata ta separata de a mea! Ca nu mai e mult si n-o sa-ti mai simt mirosul tau unic de Vladut langa mine in pat. Esti atat de scump cand imi spui foarte convins ca o sa vrei sa dormi cu mine tot timpul, dar eu stiu ca nu e asa...deja aripioarele iti cresc, se si vad cand incerci sa-ti impui dorintele, independenta...acum cand mergi la escalada imi spui foarte mandru ca mergi singur, sa nu intru cu tine ca esti mare! Sa stii ca si eu sunt mandra de tine ca incepi sa devii independent, inseamna ca te-am ascultat suficient de bine, incat sa ai incredere sa te desprinzi de mine atunci cand crezi tu ca poti...Ai crescut puiule. Mult prea repede, iubirea mea mare! Sunt bucuroasa sa te vad cum cresti, sa pot fi langa tine, prezenta in viata ta la inceputul marii tale aventuri, care este viata insasi! TE IUBESC! (mult prea multe derivate alle verbului "a iubi" pentru gustul unora, dar mi-i inima prea plina si da pe-afara de-atata iubire :) )

Discutie intre amici ;)

Vladut povestea cu o prietena:
- Ilinca, am vazut o poza in care tu erai in burtica la mama ta si ea ma tinea pe mine-n brate
- Imposibil Vladut, ca pe mine m-a adus o barza!
- Daaaaa! (fascinat de imagine) Si cum era barza? Faina? Ti-a placut? :))))

Un singur copil sau mai multi?

Desi la noi nu se mai pune problema, dar ma tot gandesc...Am intalnit destui parinti carora li-i groaza sa mai aiba un copil, al doilea adica, dar se gandesc ca trebuie sa-l faca, sa nu ramana copilul singur la parinti, la fel am intalnit multi parinti, cu 2 copii, care tin sa-i convinga pe cei cu un singur copil ca e bine sa mai faca unul. Motivele invocate: sa aiba pe cineva din familie, apropiat ca si varsta cand creste mare, sa se ajute unii pe altii, sa nu fie egoist, rasfatat etc. Dar oare faptul ca sunt 2 copii sau mai multi influenteaza asta? Copilul unic in familie nu rivalizeaza acasa pentru nimic, jucarii, haine, atentia si afectiunea parintilor si automat are mult mai putine frustrari decat copilul care are frate/frati. Adevarat ca frustrarile intr-o oarecare masura sunt benefice, e un fel de antrenament pentru viata de adult, dar cu masura. Cand ai frati, frustrarile de genul asta apar zilnic si poate cateodata poate fi prea mult, daca vorbim despre un copil mai sensibil. Poate chiar ar duce la aparitia anumitor trasaturi de caracter ne-placute, cand copilul nu le mai poate face fata si in nevoia lui de a se adapta. Sunt oare egoisti copiii unici in familie? Nu sunt darnici? Cred ca aici conteaza foarte mult cum sunt parintii. Daca parintii sunt darnici, altruisti, aceleasi calitati le va avea si copilul, chiar daca creste singur, pe cand intr-o familie cu mai multi copii, e multe ori ei impart de nevoie. Invata si ei sa imparta, dar nu in cel mai placut mod. Si oare cand cresc mari, sunt mai avantajati copiii care au frati sau cei care sunt singuri? De foarte multe ori am vazut frati care sunt mai apropiati de prietenii fiecaruia, decat unii de altii, iar prietenii pot lega si cei care au crescut singuri. Am vazut frati certati pentru vreo mostenire, mi-a lasat un gust amar. Deci cum ii mai bine? Un copil sau cel putin 2?

Mama

Azi e ziua ta, Mama! Mi-i dor de tine mai mult ca-n alte zile. Vreau sa sper ca ma auzi, ca ma simti, macar tu...ca eu nu te mai pot auzi, simti...Mi-i dor sa-ti aud vocea, sa-ti vad chipul, incerc in gand sa mi le amintesc, de parca asta mi te-ar aduce mai aproape,dar nu te aduce...Daca as fi stiut atunci ce va urma...N-am crezut c-o sa te pierd asa de devreme. Ma doare...

Imi amintesc, era o casa alba pe o strada
si pomii din gradina pareau inalti
pana la cer.
acolo tu mi-ai aratat prima zapada.
unde sunt toate, parca au fost ieri.
dar azi nu mi-ajung cuvintele,
si de unde esti, oare ma auzi?
mi-e dor, dor de tine acum,
mi-e dor de tine acum...

as fi putut sa fiu mai mult cu tine impreuna,
as fi putut sa ma opresc doar o clipa sa vorbim
tu nu mi-ai spus vreodata ca te durea,
si-n sinea ta stiai tot timpul ca mai e putin
dar azi nu au rost cuvintele,
spune-mi unde esti, oare ma auzi?
mi-e dor, dor de tine acum...
mi-e dor, dor de tine acum...
si mi-e rusine acum, ca sunt ca toti
si mi-am vazut de drum,
dar vreau sa-ti spun ca te ïubesc,
da.

Versuri de la: http://www.versuri.ro/

Despre implinirea dorintelor :)

Imi doream inca un copil de vreo 2 ani, spuneam ca la primul nu stiam ce sa fac, la al doilea n-am avut timp sa fac ce vroiam, primul fiind foarte mic, asa ca-mi doream un copil pentru care sa am si timp si pe care sa-l cresc asa cum simt, fara prejudecati, sa-l port in brate cat are el nevoie, sa pretuiesc fiecare clipa, sa nu astept sa creasca mai repede. Il visam, imi imaginam cum il tin in brate, cum il alaptez, cum sunt totul pentru el, cum ii mangai pielea fina, cum il privesc in ochisorii aia in care se reflecta intreg universul. Insa aceasta dorinta parea din ce in ce mai imposibil de realizat, datorita inversunarii sotului, care declara ferm ca el nu-si mai doreste alti copii. La inceput inca mai speram sa reusesc sa-l conving candva, cand Vladut si Dariuca vor fi mai mari, ne va fi mai usor cu ei, dar timpul trecea, iar sotul meu era din ce in ce mai hotarat ca pentru el 2 copii sunt mai mult decat suficienti. Eram trista pentru ca-mi dadeam seama ca dorinta mea va ramane la stadiul de dorinta si mi se umezeau ochii de fiecare data cand vedeam un nou-nascut. Pana m-am impacat cu gandul, am decis sa nu ma mai gandesc ca nu-l voi avea, sa continui sa-l visez, fara sa astept sa-l am la propriu. Prin aprilie anul trecut am avut interviul pentru gradinita la copiii mari :), au fost inscrisi asa ca am inceput sa-mi fac planuri separat de copiii mei. Era prima data in 5 ani cand eu mi-am permis sa ma vad separat de copii. Daca la inceput gandul ca nu vom mai fi impreuna 24/24, 7 zile din 7 ma facea sa plang, treptat m-am obisnuit si chiar a inceput sa-mi placa. Ma vedeam iesita din nou in societate, in tinute office, machiata, aranjata, mergand la servici, socializand. Viitorul suna bine. M-am bucurat vreo luna, pana cand a  cazut bomba! Mi s-a indeplinit dorinta!!! Cum care dorinta? Aia de mai demult, cu al treilea copil, remember? Boom! Cand am vazut rezultatul testului am inceput sa rad  isteric, sotul a crezut ca rad de bucurie si era in pragul unei caderi nervoase, accentuate de manifestarea mea. Eu insa radeam de ironia sortii. O data, o singura data de cand am copii mi-am permis sa fiu si eu egoista, sa ma gandesc la mine, sa ma vad fara copii!!! Si nu mi-a fost dat! :))) Mi s-a implinit dorinta de care ma detasasem, considerand-o ipotetica. A mai durat ceva timp pana am inceput sa ma bucur cu adevarat. Doar cand a acceptat si sotul noua situatie am reusit sa ma bucur si sa ma visez din nou  una cu copiii.

Morala: aveti grija ce va doriti, ca s-ar putea sa se implneasca ;)

High need baby

Am primit azi acest articol High need baby si mi-a facut bine sa-l citesc, pentru ca oricat de sigura as fi ca fac bine cum am grija de Mishu, tot imi mai vin in cap ganduri de indoiala, alimentate fiind de gura lumii.
Mishu se incadreaza foarte bine in tiparul descris in articol si la fel a fost si Vladut, doar eu sunt alta acum, fata de ce am fost cand era Vladut bebelus. Pe mine felul lui Vladut de a fi m-a luat total pe nepregatite, eu asteptand un copilas care doarme majoritatea timpului, cand nu doarme mananca, iar daca plange - atunci ori trebuie schimbat, ori i-i foame :) Cand i-i somn, ma asteptam pur si simplu sa adoarma, asa cum o facem noi si sa doarma suficient cat sa ma simt si eu odihnita :))) (cunoaste cred toata lumea imaginile din revistele pentru mamici, cu mamici zambitoare, dinti albi si corp de model). Asa ca am stresat bietul copilas sa fie asa cum "trebuie" sa fie un bebelus. N-am putut sa stric prea multe la copilasul asta, ca nu m-a lasat el, nu s-a  resemnat si a continuat sa protesteze de fiecare data cand stia ca nu-i in regula ce-i cer.
 Mishu m-a luat si el pe nepregatite, pentru ca eu, in urma experientei avute cu Vladut, am tras concluzia ca din cauza mea a fost Vladut asa cum a fost, ca l-am stresat eu prea mult, ca eram eu prea stresata. Eram convinsa ca daca o sa-l port pe copilul asta in brate tot timpul si o sa-l pun de la bun inceput sa doarma langa mine in pat, n-o sa am nicio grija cu el, n-o sa avem colici si nici crize de plans imposibil de potolit. Si totusi...Mishu plangea, plangea mult, in brate fiind, cateodata aveam impresia ca plange chiar mai tare cand e in brate, ma culcam cu el in pat,il alaptam si el nu adormea, plangea. Adormea doar cand era prea obosit de atata plans, dormea putin si se trezea si iarasi plangea. Atunci m-am simtit o incompetenta, si daca n-as fi avut-o pe Daria intre ei (Daria a fost un bebe foarte linistit, asa cum scrie in carti ;) ) as fi crezut ca undeva gresesc eu, ca nu-s in stare sa-mi linistesc bebelusii. Intre timp i-am gasit leacul la Mishu, l-am invatat / a acceptat el sa doama in marsupiu:

 Si de atunci tot asa doarme. E bine ca eu sunt alta acum, ma bucur ca am gasit o solutie acceptabila pentru noi amandoi sa doarma si sa fie odihnit, iar prioritatea mea acum este ca el sa fie odihnit, nu sa se descurce sa adoarma singur, cum vroiam la Vladut. Cat o sa dureze etapa asta nu stiu, dar sunt pregatita sa-i ofer tot ce are el nevoie pentru a se simti confortabil, fara sa am asteptari ca el sa se plieze pe nevoile mele. Asta e, am fost binecuvantata cu 2 bebelusi cu nevoi sporite :) si ma bucur. Ma bucur pentru ca simt cumva ca mi s-a dat o sansa sa-mi corectez greselile facute cu primul copil din nestiinta si ajutata de binevoitorii din jur.   

Si au trecut trei luni!

Trei luni de cand a hotarat Mishu sa ne imbogateasca viata cu noi senzatii :)

Cine a spus ca pe al treilea nici nu-l simti cand creste, nu l-a cunoscut pe Mishulica al nostru. De cand a venit in casa noastra, el face regulile, toata lumea se misca, doarme si mananca in functie de cum canta el. :) Mai ales subsemnata. Inainte sa-l nasc, pe cand eram insarcinata cu el, ziceam ca pe copilul asta n-o sa-l las singur, o sa-l port tot timpul si peste tot la mine in brate. Maaaamaaaa, nu stiam eu prea bine ce inseamna tot timpul, mi-a aratat Mishu, ca eu aveam o imagine usor distorsionata imaginandu-mi lucrul asta. Tot timpul inseamna 100% din timpul disponibil, cel putin in primele 2 luni, ceea ce recunosc, m-a cam luat pe nepregatite si mi-a trebuit ceva timp sa accept ca vom fi uniti la propriu inca o perioada nedeterminata de timp. Dar macar de data asta stiam ca nu va dura o vesnicie, din fericire si din pacate totodata. Uite ca incepe deja sa se desprinda usor usor, din fericire si din pacate, totodata.

Vlad si Daria, copilasii mai mari, sunt fericiti cu fratiorul lor, nu par a avea resentimente fata de el, li se pare ceva atat de natural sa trebuiasca sa stau cu bebelusul agatat tot timpul de mine, dar au fost tulburati ca n-am mai putut fi disponibila si pentru ei in acelasi timp, asta nu li s-a mai parut atat de natural. Si au suferit in prima perioada. S-au manifestat diferit, Vladut a tunat si a fulgerat, iar Daria a fost foarte trista. Mi se sfasia inima de durere vazandu-i atat de afectati, nu ma asteptam sa-i afecteze atat de vizibil, ma gandeam ca va fi mai usor pentru ei, fiind doi, avandu-se deja unul pe celalalt. Poate ca le-a fost mai usor comparativ cu situatia in care ar fi fost doar un copil mai mare, dar mie mi-a fost greu, suferind pentru fiecare din ei in parte, o data pentru Vladut, si o data pentru Daria. :( 

Acum pot spune ca intoarcem pagina si incepem o viata noua. Noi 2, mami si tati, gata sa facem fata provocarilor celor 3: Vladut, Daria si Mishu.

Balada Miorita sau acceptare

Nu, nu o sa fac un comentariu al acestei balade, pe care de altfel o consider o capodopera a folclorului romanesc. As vrea sa vorbesc despre sentimentul de acceptare a lucrurilor care ni se intampla, a oamenilor pe care-i intalnim, a destinului. Pentru ca in aceasta balada sentimentul de acceptare este atat de pronuntat, incat nu pot sa nu admir aceasta intelepciune populara la care mie mi-i atat de greu uneori sa ajung.
Psihologii moderni vorbesc despre cateva stari prin care trece o persoana cand devine constienta ca asupra-i a fost infaptuit un abuz: negare, furie, tristete, acceptare, iertare. La ultimele doua: acceptarea si iertarea, mi se pare cel mai dificil de ajuns. Iar stramosii nostri (ciobanasul din Miorita) aveau acea intelepciune gata sadita in ei, aceea de a accepta si a ierta. Cand ne-am pierdut oare aceasta capacitate de a ierta si accepta? De ce avem nevoie de consiliere psihologica pentru a ne reusi acest lucru, care pare atat de natural, de la sine inteles, in Balada Miorita?
Si mai cred ca fiecare dintre noi are in spate un bagaj de sentimente de furie, tristete nerezolvate, care de cele mai multe ori porneste din copilarie, anumite situatii in care ne-am simtit nedreptatiti.  Si daca esti parinte, este important sa scapi de acest bagaj, care face ca drumul alaturi de copii sa fie impovarat de mult prea multe pietre. Iar pentru a lasa aceasta povara in urma, e nevoie de acceptare si iertare.

Nu stiu cat de inteleasa m-am facut, probabil ca voi reveni cu un Later edit cand voi avea si eu gandurile mai limpezi referitoare la acest subiect sau cand voi putea vorbi mai personal despre asta.

P.S. Nu vorbesc despre abuzuri grave, nu stiu si nici nu vreau sa-mi imaginez prin ce stari poate trece o persoana abuzata grav fizic sau sexual. 

Radacinile

De mai multa vreme ma preocupa subiectul asta, cam de cand am citit Continuum Concept . Simt ca asta e realitatea in care ar trebui sa traim toti, intr-o comunitate in care copiii sa aiba relatii directe cu bunici, matusi, unchi, veri, etc. PEntru ca de la fiecare are lucruri bune de invatat. Din pacate, aceasta lume e departe de noi in general, iar de familia mea restransa in particular. Copiii mei nu au ocazia sa traiasca zi de zi, nici macar cateva zile pe luna, alaturi de o familie extinsa. Suntem izolati. Poate ca acum ei nu simt inca aceasta deprivare, poate ca nici n-o vor simti. Nu am de unde sti acest lucru. Eu insa simt. Ma simt dezradacinata. In aceasta lume in care traim, suntem noi - familia mea: sotul si copiii, izolati in casa noastra - si restul lumii. E un sentiment de singuratate care uneori ma copleseste.

Recent, Vladut (5 ani), a inceput sa-si doreasca sa mearga in vacanta la bunici. Bunicii sunt departe, noi nu putem merge si ramane acolo acum, si nici pentru o perioada mai mare de timp. Mai mult, ei practic nu se cunosc. Nu au avut ocazia sa se cunoasca unul pe altul, in timpul vizitelor de scurta durata (3-4 zile/an). Si ar mai fi o problema, disponibilitatea bunicilor, deschiderea lor fata de cineva (nepotul lor teoretic, dar practic - un strain), sau mai bine spus - lipsa acestei disponibilitati, dorinta lor de a-i insufla valori diferite de cele pe care am incercat noi sa i le cultivam.

De aici imi rezulta un avantaj al traiului in aceasta familie restransa: eu, sotul si copiii. Am putut sa ma educ, sa cresc alaturi de copii, sa incep sa-mi deslusesc, inca vag, dar e si asta un inceput, instinctul matern. Nu am fost influentata si asaltata zilnic de sfaturile binevoitoare  referitoare la cum ar trebui sa-i cresc pe copii. Am facut ce m-a dus capul. Nu a fost usor, am dat multe rateuri, am invatat din greselile proprii, dar ne-auzind nicio alta voce in jurul meu, avand parte de izolarea aia de care ma plangeam la inceputul postarii, am inceput sa-mi aud vocea interioara, am inceput sa-mi aud copiii, am reusit sa fiu atenta la nevoile lor, fara a fi presata sa ma conformez la anumite norme.

Asa ca incerc sa-mi dau seama, ce-mi doresc eu de fapt? Sa traim intr-o familie extinsa, cu bunici, matusi, unchi, frati, veri? Sau e bine si asa cum e, cu familia restransa?

In asteptare

Mai sunt cateva zile, sau poate chiar ore pana o sa-mi cunosc si cea de-a treia mare minune din viata mea - Mihai sau Mishu :) Astept sa-i vad fata ca sa-mi dau seama cum o sa-i spunem. ;) Ma incearca atat de multe sentimente cu ocazia acestei intalniri: nerabdare, neliniste (cred ca fiecare gravida isi face griji sa-si vada copilul sanatos cand se va naste), speranta. Mi-am dorit atat de mult sa mi se mai dea o data sansa sa mai am un bebelus. Chiar daca nu credeam ca se va intampla, am preferat sa visez ca o sa-l am. Si acum visul e pe cale sa se implineasca. In doar cateva zile, sau poate ore...