Balada Miorita sau acceptare

Nu, nu o sa fac un comentariu al acestei balade, pe care de altfel o consider o capodopera a folclorului romanesc. As vrea sa vorbesc despre sentimentul de acceptare a lucrurilor care ni se intampla, a oamenilor pe care-i intalnim, a destinului. Pentru ca in aceasta balada sentimentul de acceptare este atat de pronuntat, incat nu pot sa nu admir aceasta intelepciune populara la care mie mi-i atat de greu uneori sa ajung.
Psihologii moderni vorbesc despre cateva stari prin care trece o persoana cand devine constienta ca asupra-i a fost infaptuit un abuz: negare, furie, tristete, acceptare, iertare. La ultimele doua: acceptarea si iertarea, mi se pare cel mai dificil de ajuns. Iar stramosii nostri (ciobanasul din Miorita) aveau acea intelepciune gata sadita in ei, aceea de a accepta si a ierta. Cand ne-am pierdut oare aceasta capacitate de a ierta si accepta? De ce avem nevoie de consiliere psihologica pentru a ne reusi acest lucru, care pare atat de natural, de la sine inteles, in Balada Miorita?
Si mai cred ca fiecare dintre noi are in spate un bagaj de sentimente de furie, tristete nerezolvate, care de cele mai multe ori porneste din copilarie, anumite situatii in care ne-am simtit nedreptatiti.  Si daca esti parinte, este important sa scapi de acest bagaj, care face ca drumul alaturi de copii sa fie impovarat de mult prea multe pietre. Iar pentru a lasa aceasta povara in urma, e nevoie de acceptare si iertare.

Nu stiu cat de inteleasa m-am facut, probabil ca voi reveni cu un Later edit cand voi avea si eu gandurile mai limpezi referitoare la acest subiect sau cand voi putea vorbi mai personal despre asta.

P.S. Nu vorbesc despre abuzuri grave, nu stiu si nici nu vreau sa-mi imaginez prin ce stari poate trece o persoana abuzata grav fizic sau sexual.