Lupul, capra și varza

Vă mai amintiți problema asta de logică? Trebuia să găsești soluția prin care să le aduci pe toate cu o barcă în siguranță de pe un mal pe celălalt, iar în barcă puteai duce doar pe câte  unul din ei. Soluția era să te tot plimbi de la un mal la celălalt de mai multe ori, până ajungeai să îi aduci pe toți pe malul opus. Ok. Și mai departe ce faci? Doar nu te-ai plimbat de atâtea ori cu barca de la unul la altul ca la final să te speli pe mâini și să te lepezi de ei. Ai intrat în horă, joacă până la capăt.  Aceștia trebuie supravegheați continuu, plimbați iarăși dacă mai ai de trecut vreun râu, și asta la nesfârșit.  Doar dacă nu cumva te saturi și lași lucrurile să-și urmeze cursul firesc. Cruzime? Dar să-ți dedici întreaga viață încercând să împaci lucrurile care nu pot fi împăcate cu prețul ignorării propriilor nevoi cum s-ar numi? Sacrificiu? Cine are nevoie de el? Vei reuși poate să te sacrifici intreaga viață, dar nu ești nemuritor. Ce se va întâmpla după ce nu vei mai fi? Sau crezi că până atunci vor fi învățat deja cum să trăiască în pace și buna înțelegere?
De ce această paralelă? Pentru că seamănă cu dilema cu care mulți părinți se confruntă - cât și ce le oferim copiilor noștri. Înainte să am copii, ma gândeam că dacă voi avea mai mult de unul, voi împărți totul între ei în mod egal, astfel încât aceștia să nu simtă că fac diferențe între ei, că mă voi purta la fel cu fiecare dintre ei și că îi voi trata egal. Și apoi am avut copii :))) Asta îmi amintește de un banc rusesc:
- Hai să împărțim frățește!
- Nu, mai bine împărțim egal!
Din momentul în care s-a născut al doilea copil, nu i-am tratat egal. Primul, care avea 1 an și 6 luni, avea nevoie de mine lângă el, nu accepta altă variantă. Știa clar că își vrea mama doar pentru el. Bebelușul nou-născut nu avea preferințe. Avea nevoie de cineva, oricine, care să stea cu el și să îi împlinească nevoile primordiale. Așa că am considerat că, pentru binele întregii noastre familii, tati să preia îngrijirea nou-născutului, iar eu pe cea a bebelușului de 18 luni. Nu i-am tratat și nu le-am oferit atenția mea în mod egal. Mai sunt și situațiile în care unul din ei e bolnav, când el e cel care primește mai multă atenție și îngrijire decât ceilalți doi. Sigur, au fost si zile în care s-au îmbolnăvit toți 3 deodata și atunci am făcut ca și omul ala din problema menționată - nenumărate drumuri de la unul la altul, dar știam că nu va dura o veșnicie. Chiar nu știu cum fac mamele care au unul sau mai mulți copii bolnavi pe viață.  Dar trebuie să fie crunt. O alta situație în care încerc temporar să-i împac pe toți trei - de zilele lor de naștere, când primesc toți trei cadouri, sărbătoritul primește ce vrea el, iar frații ceva mai simbolic, sau un cadou cu care să se poată juca toți trei. În același timp, fac diferențe între ei când e vorba de cadourile de Crăciun.  Pentru că sunt 3 și pentru că nu sunt de acord cu epuuzarea completă a bugetului doar pentru a le îndeplini orice dorință, dar nici nu vreau să-i frustrez la fiecare Crăciun, doar unul din ei primește cadoul mai scump, câte unul din copii pe Crăciun.  Ceilalți doi primesc și ei cadouri din cele înscrise pe listă, dar nu neaparat cel pe care si-l doresc cel mai mult.
Nu le iau nici haine sau alte lucruri de care au nevoie în mod egal. Fiecare primește după nevoi sau poate nu primește nimic, dacă nu are nevoie. Și dacă unul din ei are o zi proastă sau a trecut printr-o situație dificilă, acela va fi prioritar pentru mine în acel moment. Deci nu! Nu îi voi trata egal. Pentru că sunt diferiți, atât ca vârstă, cât și ca fire, comportament sau nevoi. În aceeași situație și circumstanțe ei vor reacționa diferit și eu, la rândul meu, mă voi raporta diferit, în funcție de ce nevoi voi considera ca au. Si acum bomba! Chiar daca pentru fiecare din ei mi-aș da viața, fără exagerare, nu îi voi iubi la fel. Pentru ca ei nu sunt la fel. Nici măcar dacă ar fi unul, nu l-aș iubi la fel și nu m-aș purta la fel în situații asemănătoare.  Îi iubesc diferit pe fiecare, mi se pare firesc așa și nu mă simt vinovată pentru asta. Iar dacă va veni ziua, si sigur va veni, în care îmi vor reproșa că nu am fost imparțială cu ei, eu una nu voi avea remușcări.  Pentru că știu că misiunea de a fi cu lupul, capra și varza întregi până la adânci bătrâneți nu este una realistă și nu aș putea s-o țin intr-un efort continuu de genul ăsta la nesfârșit.

2/3

Vă mai aduceți aminte de fracții? Eu mi-am reamintit datorită temelor copiilor. 2/3 e o fracție care ne spune că avem de împărțit 2 bucăți din ceva la 3 persoane. Această operație nu are soluția în mulțimea numerelor naturale, dar vom putea efectua împărțirea printr-o fracție - 2/3. Simplu. Asta dacă nu aveți cumva de împărțit 2 ouă kinder la 3 copii, 2 înghețate la 3 copii, 2 brațe, 2 ochi, 2 părinți - toate la 3 copii.
Imaginați-va că aveți de mers la 3 ședințe cu parinții, în aceeaști zi la aceeași ora +/-. Să vă vad cum rezolvați această împărțire. 😉 Sau sunteți pe plajă - unul din copii vrea să înoate până la nu știu care insulița ce se vede în zare și chiar dacă e un înotator mai bun decât voi, nu-l puteți lăsa neînsoțit, altul vrea să faceți împreună castele de nisip, iar al treilea să-l însoțiți de-a lungul plajei în căutare de pietricele și scoici. Nu e un exemplu ipotetic, ci unul cât se poate de real. Nu uitați datele problemei: avem 2 părinți și 3 copii. Acum realitatea nu mai pare atât simplă ca pe hârtie.
În realitate va trebui să-l amâni pe unul dintre copii ca să-i dai prioritate altuia. Pe care dintre ei? Ai de ales - îl amâni pe cel care e tot timpul înțelegător, pentru că nu va face crize acolo pe plajă sau să te gândești de ce să-l sacrifici tot timpul pe același copil, doar pentru ca e înțelegător și că poate ar trebui să-i cultivi răbdarea, chiar acolo pe plajă, celuilalt copil, deși știi că asta presupune o furtună de emoții intense, greu de potolit.
Când erau mai mici și îi aveam doar doi și le trebuia în brațe, îi purtam câte unul pe fiecare șold sau unul în față și celălalt in spate. Când i-am avut trei, unul din ei a trebuit să fie amânat. Pe care dintre ei să-l amâni? Dacă o să mă vedeți vreodata într-un parc, parând foarte amuzată, să știți că am asistat la o scenă în care 2 părinți și 2 seturi de bunici însoțeau destul de implicați un copil care se dădea pe tobogan, în leagăn sau făcea primele încercări pe bicicleta fără roți ajutătoare. Și doar voi părea amuzată, pentru că în realitatea va urla o mare INVIDIE în mine 😆.
Să vă mai spun ceva. De fapt fracția 2/3 nici măcar nu e cea potrivită pentru o familie ca a mea. Idealul nostru ar fi 2/5. Pentru că suntem 5 membri, însă primii sacrificați vom fi noi, adulții. Și nu e drept. Avem și noi nevoi pe care trebuie să ni le împlinim, dorințe, ca să nu ajungem la bătrânețe niște frustrați că am dat titul pentru copii, iar ei sunt nerecunoscători (ata dacă o să ajungem să îmbătrânim, pentru că lucrăm în mediu toxic 😂) sau ca să nu le lăsăm copiilor impresia ca totul li se cuvine doar lor.
De ceva vreme, cam de când ăștia mici sunt mai independenți, am început să facem loc și pentru nevoile noastre. La început au protestat, fiecare în felul lui, nu puteau integra această schimbare, dar încet-încet au început sa o accepte. Sigur, deocamdată nevoile lor sunt pe primul loc pentru noi, dar totuși acum, în prioritizarea nevoilor membrilor familiei noastre sunt incluse și nevoile noastre. Dacă eu am nevoie să stau puțin în liniște să citesc sau să scriu ceva, cum fac acum, o să comunic despre aceasta, iar ei, de cele mai multe ori acceptă și mă ajută în acest sens, căutându-și altceva de făcut.
Pe final atâta vă mai spun - aștept cu răbdare concediul, în care îmi voi putea satisface nevoia de a sta în sezlong sub umbrela de soare cu un fresh exotic în mână, fără să trebuiască să-l împart cu încă 3 inși și să admir marea la orizont în liniște... ( oops! Să ma trezească cineva😍)

Manifest

Mă gândeam zilele trecute de ce oamenii simt nevoia sa-i judece pe alții. Acest lucru este cu atât mai evident în comunitățile de mămici, motiv pentru care am cam renunțat la majoritatea grupurilor la care aderasem la începuturile "carierei" mele de mamă. Mămicile te judecă pentru ce faci cu copiii tăi, pentru ce nu faci și ele consideră că ar trebui sa faci. Dacă stai să apleci urechea la toate judecățile auzite, începi să te gândești că ți-ai nenorocit copiii pe viață și că mai bine te duceai la servici, că măcar acolo știai clar ce ai de făcut și cum să-ți duci la bun sfârșit sarcinile, iar îngrijirea copiilor o lăsai în seama specialiștilor, care au pregătirea necesară să o facă perfect, așa cum tu niciodată nu vei putea.
Adevărul e ca este o meserie grea, pentru care cele mai multe dintre noi nu am fost pregătite adecvat sau suficient. Câteodată ma simt ca un orb in deșert. Se zice că ar trebui să-ți asculți instinctele. Dar ce te faci când ești o persoana exagerat de rațională și perfecționista pe de-asupra, extrem de exigentă și critică cu tine insăți? Când nu știi, sau poate ai uitat, cum să-ți asculți inima? Când preiei subconștient reacțiile părinților tăi, confundându-le cu instinctele, pentru că ei sunt singurul exemplu cunoscut de tine, singurii tăi profesori in meseria de părinte?
Departe de mine gândul de a-mi judeca părinții. Deși trebuie să recunosc că am făcut-o de multe ori până să înțeleg și să accept că și ei au făcut ce fac și eu acum - m-au crescut așa cum au considerat că e mai bine. Totuși nu cred că e lipsit de respect sau că îi judec, dacă recunosc unde au greșit, ca să pot sa fac altfel cu copiii mei. Părinții mei cinsiderau probabil că unui copil nu trebuie să îi arăți sau spui că îl iubești, ca să nu crească un răsfățat. Mai considerau că trebuie să-l critici dacă greșește, dar și atunci când îi reușește ceva, arătându-i că oricum putea să se străduiască mai mult și sa aibă un succes mai mare. Așa considerau ei că mă ambiționează să-mi depășesc limitele si să progresez. Din păcate rezultatul a fost exact opus. Am refuzat să progresez atunci când am simțit o presiune exterioară, m-am considerat lipsită de valoare, niciodată satisfăcuta de rezultatele mele, chiar dacă îmi atingeam scopul. Am considerat ca merit să fiu prețuită doar atunci când primesc aprobarea celorlalți, ca niciodata nu voi fi perfectă, dar tânjeam după acea perfecțiune.
Pentru că am conștientizat nocivitatea acelor comportamente, mi-am stabilit încă de la primul copil niște principii clare referitor la ce NU vreau să fac cu copiii mei. Pentru a putea schimba tiparul am avut nevoie de un mare auto-control si am depus eforturi semnificative pentru a-mi înabuși anumite reacții, dar și pentru a-mi provoca altfel de reacții. Nu știu dacă vă puteți imagina asta, dar pentru mine chiar să rostesc "te iubesc" însemna un efort. Dar pe lângă acestea de mai sus, încă mai am anumite comportamente pentru care mă blamez. Îmi dau seama când gŕeșesc, dar nu reușesc să ma controlez pe deplin, pentru că cel mai probabil vin din experiențele dureroase îngropate adânc în subconștientul meu. Dureri la care nu am ajuns să sap, de frică pentru ce aș putea simți.
Pentru că am avut parte de atâta criticism în copilărie, am ajuns să-mi fie extrem de frică de critică. Mă simt rușinată, incapabila, imperfectă, niciodată suficient de bună si extrem de afectată de judecata altora. Si totuși - nimeni nu are dreptul să mă judece, iar eu nu trebuie să caut aprobarea nimănui. Pentru că nimeni nu trăiește in pielea mea, fiecare am avut experiențe diferite si fiecare om va reacționa diferit, nu mai rau sau mai bine, doar diferit, in funcție de experiențele si trăirile proprii legate de acele experiențe. Dacă eu voi greși, nimeni, in afară de mine, nu va suporta consecințele acelor greșeli. Astfel că imi asum greșelile si imperfecțiunile, dar si succesul și realizările. Iar cei care simt nevoia să judece, o fac pentru că au și ei durerile lor și simt cumva nevoia să fie validați în ceea ce fac, căutând pe cineva care a greșit mai mult. Asta le permite să se refugieze din calea propriilor sentimente de vinovăție. Fiecare din noi poate alege  - să judece sau să nu-i judece pe alții. Eu aleg să REFUZ să mă mai simt afectată de judecata altora sau să caut să fiu acceptată în funcție de reușitele mele. Și mai refuz să-i judec pe alții prin prisma propriilor mele experiențe.  Punct!

Temele, bata-le vina! :))))

Copiilor mei nu le plac temele. Cred ca nu sunt singurii in aceasta situație 😁. La cei 11, respectiv 10 ani, câți au cei doi școlari ai mei, încă s-ar juca întruna și se frustrează maxim când sunt nevoiți să-și "piarda timpul prețios" făcând teme. Nu refuză să și le facă, pentru că sunt foarte conștiincioși când e vorba de școală, dar câteodată se lasă cu lacrimi de frustrare și crize. Eu nu am încă o părere dacă e bine sau nu să primească teme, dar încerc să le fiu alături cu mângâieri și suport emoțional ori de câte ori li se întâmplă sa fie furioși pe faptul că au vreo temă care li se pare a fi o povară.  Așa s-a întâmplat și zilele trecute. Vlad, cel de 11 ani, a primit o temă foarte faină, zic eu, care îi oferea o bună ocazie de introspecție, care avea menirea să-i liniștească tumultul gândurilor haotice și să-l faca sa se adâncească în suflețelul lui, să-și analizeze simțurile. Dar pentru că el își dorea să se joace cu frații lui, care nu aveau nimic altceva de făcut, nu reușea să vadă frumusețea acestei teme, iar de aici, până la o criză drumul a fost foarte scurt. Ce era să fac? Dacă i-aș fi spus că nu are dreptate, că nu are dreptul sa fie furios pe o astfel de temă și că de fapt tema e una foarte frumoasă, l-aș fi făcut probabil să se simtă inadecvat, sau poate că aș fi creat o oarecare distanță intre noi, ar fi simțit că nu îl înțeleg și cine știe câte alte gânduri de pre-adolescent i-ar fi umblat prin căpșorul ăla atât de drag mie. Ce-am făcut? Am stat lângă el, l-am lăsat să-și verse nervii si frustrarea, i-am cinfirmat că știu că și-ar fi dorit să fie acum la joacă si că simte că tema asta e un inamic cu care trebuie să lupte și să-i reziste. Dar în final, când s-a liniștit, am fost amândoi de acord că nu are altă soluție decât să se apuce de treabă. Iar eu m-am oferit să stau langa el și să-l ajut.
Acuma, după o introducere poate prea detaliată, ar fi cazul să vă spun și despre ce era vorba în tema primită. A primit o poezie despre cum și ce poți invăța de la toate lucrurile care ne înconjoară - de soare, vânt, lună, stânci, păsari etc. Iar după ce o va fi citit, să scrie ce a simțit după citirea acestei poezii. Și nu știa de unde și cum să se apuce de această temă.  Mai era stresat și pentru ca avea un anumit număr de propoziții pe care trebuia să le scrie, număr care i se părea prea mare. (Nu-i place să scrie pentru că i-a intrat în cap ideea că scrie urât si din cauza asta îi ia foarte mult timp și bibilește fiecare literă pe care o scrie, iar asta îi ia și mai mult timp). Ok. Pentru început i-am spus că nu vreau să se gandească la faptul că are de scris un anumit număr de propoziții, pentru că fiecare om poate simți diferit și nu te poți programa să simți un anumit număr de sentimente. Bun. Problema 1 rezolvată. A răsuflat ușurat. 2. I-am spus să-și ia o coala alba si un pix și că eu urmează să-i citesc poezia o dată, de două ori sau de câte ori are el nevoie, iar el sa noteze pe foaie cuvintele care îi apar în gând în timp ce eu citesc. Mi-am folosit toate talentele de care dispun ca să i-o citesc cu intonație, așa cum îmi aminteam eu că o făceam la școala. 😉 Și încet încet au apărut pe foaie și cuvintele. Am lăsat deoparte poezia și i-am spus să își închidă ochii, iar eu îi voi citit cuvintele scrise de el și el va trebui să-mi spună ce imagine îi apare în minte atunci când le aude. Cuvintele au început să se transforme în propoziții. Dupa, mai ramasese un fleac, să-și ordoneze propozițiile și tema a fost gata. A mai vrut să știe dacă am simțit si eu ceva dupa citirea poeziei și ce am simțit. Am povestit și despre asta. Am avut un moment incredibil de conectare și împărtășire a emoțiilor si gândurilor. A fost minunat. La final am mulțumit sincer acestei teme pentru momentele frumoase pe care ni le-a adus în cale și ne-am despărțit de ea ca de un prieten, el s-a dus la joacă, eu la spălat vase.🤣