Persoane interesate

duminică, 21 februarie 2016

Ai cazut? Ridica-te si mergi mai departe!

Fiecare dintre noi isi doreste sa fie un parinte bun pentru copilul sau. Si daca sunt zile in care totul merge struna, le suntem alaturi, ne simtim bine impreuna, sunt si zile in care pur si simplu o dam in bara. Sunt zilele in care toate ne merg prost - stresul de la servici, o cearta cu sotul, cu parintii, prieteni, alergatura inutila de peste zi...iar cand ajungem acasa la copii, toata starea asta nu ne ajuta sa ne conectam, sa fim calmi si rabdatori, zambitori si bine dispusi. Singurul lucru pe care ni-l dorim este sa fim lasati in pace de toata lumea. Dar copiii nu sunt toata lumea. Ei vor incerca sa-ti atraga atentia, sa te simta prezenta. In unele momente vei reusi sa apreciezi efortul lor, dar in altele...Ei bine, asta-i adevarul - iti vei varsa nervii pe ei. De ce tocmai pe ei? Pentru ca ei stiu sa te impinga peste limitele tale, pentru ca atunci cand nu te simt prezenta vor incerca sa te aduca la realitate intr-un mod nu chiar placut, daca toate celelate posibilitati nu au dat rezultate. Dar adevaratul motiv pentru care iti versi tot necazul pe ei, este pentru ca esti sigura ca, orice ai face, ei te vor iubi si te vor ierta. Este minunat sa ai pe cineva care stii ca nu te va blama, judeca si te va iubi neconditionat. Dar asta are un pret mult prea mare. Copilul isi va sacrifica iubirea de sine pentru a te iubi pe tine. Atunci cand esti furios pe copilul tau, el te va ierta, dar va transfera toata vina asupra sa. Se va gandi ca tu nu se poate sa fi gresit, iar atunci singurul care a gresit este el, copilul. Va simti poate ca nu merita dragostea ta, pentru ca iti provoaca atata suferinta. Tu esti perfect, ceea ce inseamna ca el nu este. Tu, parintele, stii ca acest lucru nu este adevarat, dar el nu stie.

Ce-i de facut?

E simplu - ii spui "Iarta-ma, mi-am iesit din fire...imi pare rau..." Fara sa continui cu " ...dar tu m-ai provocat cu..." Constientizeaza si accepta ca ai venit la el pe punctul de a exploda, el fiind doar o scanteie in calea furiei tale. Unii considera ca a-ti recunoaste greseala in fata copilului este semn de slabiciune, dar nu este. Dimpotriva, e nevoie de curaj pentru a face asta.

Dar mai avem ceva de invatat. Nu este suficient doar sa-i cerem iertare copilului si sa uitam, ca apoi, data viitoare, sa repetam greseala la nesfarsit. Incearca sa analizezi obiectiv, pas cu pas, ce ti-a provocat reactia, cum ai fi putut evita manifestarea negativa indreptata inspre copil si, eventual, iti poti face un plan de actiune cu ce ai putea face ca sa nu se ajunga la astfel de situatii in viitor

Si nu ramane blocat in sentimentul de vina. Iarta-te, ridica-te si mergi mai departe! Reconecteaza-te cu copilul tau, razi cu el, joaca-te!
A

luni, 11 ianuarie 2016

Dovada de iubire neconditionata :)

Da, am primit o astfel de confirmare - ca am reusit sa le dovedesc copiilor acest lucru. :)

Mi-a spus azi Daria ca vrea sa discutam o intamplare de la scoala care a deranjat-o si sa discutam cand vom fi doar noi doua. Abia seara, la culcare, cand ceilalti doi erau in lumea viselor, fata mea, care de obicei e prima adormita, a prins momentul. Mi-a spus ca un coleg a suparat-o foarte tare si ca a umilit-o in fata copiilor si ca a plans (mi-a descris exact situatia, dar nu o voi relata aici, fiind o chestie personala pentru ea si sigur nu ar fi de acord sa vorbesc public despre acest subiect) iar d-na cu care avea atunci ora a linistit-o si i-a spus copilului sa-si ceara scuze. Ok. Dar totusi nu inteleg ceva: Daria, care acasa nu se lasa calcata in picioare de nimeni, care ii bate pe fratii sai cand acestia o enerveaza, care ne sfideaza si pe noi cand crede ca e nedreptatita sau furioasa ca nu-i ies planurile asa cum si-ar fi dorit! Aceasta Daria la scoala e un copil care nu riposteaza si se lasa umilita? Ceva nu mi se lega. Asa ca am intrebat-o de ce e atat de diferita la scoala fata de cum e acasa.
- pentru ca la scoala ma cearta doamna invatatoare daca as face ce fac si acasa si nu-mi place.
-ok, dar si eu te cert acasa.
-da, dar acasa e altfel. Cu tine stiu sigur ca si daca ma certi, si daca fac prosii, tu oricum o sa ma iubesti. Si mami, tu trebuie sa ma intelegi - pentru mine e prea greu sa fiu cuminte tot timpul. Eu sunt prea mult timp cuminte la scoala, si la ore, si in pauze si cand vin acasa, am prea multe adunate de cand am fost cuminte la scoala, asa ca macar acasa lasa-ma sa fac ce vreau eu.

Nu-i asa ca-i minunata fetita asta a mea? Minunata si inteleapta! Si sper ca in timp o sa prinda si curaj sa-i confrunte si pe cei care o calca prea tare pe batatura, sa nu ne incasam doar noi, ce de-ai casei, toate rosiile. :)