Persoane interesate

vineri, 5 decembrie 2014

Cand vine Mosul...

Maine dimineata multi copii vor gasi in ghetute fructe, turte, dulciuri, jucarii. Unii nu vor gasi nimic. Luni, cand vor merge la scoala sau la gradinita isi vor povesti fiecare ce cadou a primit de la Mos Nicolae. Unii, mai putin norocosi, vor fi dezamagiti ca lor Mosul le-a adus o mandarina, iar colegul de clasa a primit jucaria mult visata. Unii, mai putini, "ghinionistii" vor fi foarte dezamagiti ca n-au primit nimic. Se vor gandi cat e de nedreapta viata si odata cu ea si Mosul asta. S-au straduit atata amar de vreme sa fie cuminti si ascultatori si tot colegul ala de clasa, care nu e nici pe departe atat de cuminte, a primit darurile cele mai frumoase.
Dar mai dureros de-atat le va fi acelor copii, care nu si-au dorit lucruri materiale, ci indeplinirea unor dorinte - vindecarea unui parinte bolnav, impacarea parintilor, intoarcerea acasa a unui parinte...Pentru copil Mosul este atotputernic, ca doar asa i s-a povestit si el chiar a crezut, pentru ca inca nu stie ce e minciuna sau nu banuieste ca parintele poate sa-l minta.


Este intr-adevar o poveste frumoasa, magica, ce trezeste in fiecare adult un sentiment de daruire. Dar ramane totusi o minciuna, care, ca orice minciuna are picioare scurte, iar efectele acesteea pot dura o viata intreaga.

"- lumea este nedreapta si nu merita sa fiu ascultator
- oricine ma poate minti, chiar si parintii
- sa minti nu este un lucru atat de rau, daca si parintii mei fac asta"

astea sunt doar cateva ganduri care ii pot trece prin cap unui copil dezamagit de minciuna despre Mos Craciun.

Se tot vorbeste despre Spiritul Craciunului. Dar oare nu putem fi darnici si fara sa mintim? Se pierde "magia"? Sunt de acord. Dar prefer fara magie, prefer sa fiu sincera. Copiilor le place sa aculte povestea lui Mos Craciun, iar aceasta poate ramane in sufletele lor ca o poveste. Copiii pot fi incurajati sa fie darnici de Craciun, si nu numai de Craciun, cu cei din jurul lor si cu cei care au nevoie, pentru ca ei stiu ca nu te poti baza pe Mosul sa le aduca si copiilor din familii nevoiase cadouri. Iar surpriza poate fi surpriza si fara sa creada in Mos Craciun.

Cam asta am avut de spus azi.



joi, 20 noiembrie 2014

Are mama o fetita...

Draga mea fetita,

Ma scoti din minti atunci cand:

- imi scoti limba daca iti interzic ceva
- spui "bleah" la mancare, dupa ce am stat jumatate de zi in bucatarie s-o gatesc
- te incapatanezi sa nu-ti iei haine groase si iesi in bluza de trening si adidasi cand afara sunt 5 grade
- te crizezi ca ai ceva in ciorapei, dupa ce i-am intors de vreo 5 ori pe fata si pe dos in fata ta si am vazut amandoua ca nu este nimic, iar fratii tai asteapta de ceva vreme in masina sa pornim
- ma rogi sa te ajut sa-ti alegi hainutele pentru scoala si refuzi orice propunere, dar ma tot tii acolo, in speranta ca o sa-ti aleg ceva ce numa tu stii ca vrei
- te superi ca jucaria din oul kinder nu a fost cea la care ai sperat si imi plangi disperata sa-ti tot iau oua kinder pana iti capeti jucaria dorita
- refuzi sa-mi spui ce ti s-a intamplat, crezand ca sunt datoare sa stiu asta pur si simplu, sau esti prea orgolioasa sa recunosti
- ii scoti din minti si pe fratii tai, pe rand, sau pe amandoi odata, doar pentru ca linistea si pacea te plictiseste si ti se pare amuzant cand nu sunt singura scoasa din minti

Dar cu toate astea ma bucur ca te am. Si nu vreau sa te "rup" si nici sa te pun intr-o forma ca sa cresti asa cum mi-i mie mai usor. Draga mamei draga, nu trebuie sa-mi fie mie mai usor. Ramai asa cum esti tu, incapatanata, sfidatoare, orgolioasa, hotarata si puternica. Pentru ca asta esti. Esti o fetita puternica, stii ce vrei, sau daca nu stii, simti foarte bine ce nu vrei si lupti sa-ti pastrezi integritatea. Nu suporti sa ti se impuna ceva. Nici sa nu suporti, nici de la mine, nici de la nimeni! Pastreaza-ti calea, daca esti convinsa ca e cea mai potrivita pentru tine. Si urmeaz-o atat, cat te tin puterile.

Eu voi fi acolo pentru tine atunci cand vei avea nevoie, pentru ca te iubesc. Te iubesc asa cum esti si nu vreau sa te schimb. Esti perfecta!



sâmbătă, 30 august 2014

Da, sunt basarabeanca si vorbesc romaneste!

De foarte multe ori mi se intampla sa am urmatoarea discutie cu persoanele cu care vorbesc pentru prima data:
-        
  Esti rusoaica?
-          Nu, sunt romanca.
-          Dar de unde esti?
-          Din Basarabia.
-          Daaaa. Mi-am dat seama imediat. Dupa “L” – ul vostru rusesc. (incercare nereusita de a imita “L”-ul care chipurile ma da de gol)
-          Si englezii il au in unele cuvinte. Puteai sa crezi ca sunt englezoaica.
-          Da, dar si vocalele voastre sunt mai inchise. (alta incercare nereusita, de data aceasta a unor vocale)
-          Si portughezii le au, asa ca as putea fi portugheza.
-          Da, asa-i. Dar de cati ani esti in Romania?
-          11-12-16 ani, ce conteaza?
-          Pai ma mir cum de n-ai scapat inca de ”accentul basarabean”? (am pus ghilimele pentru ca mi se pare total nepotrivita si incorecta expresia)
-          Dar de ce as vrea sa scap?

Aici, de regula, discutia intra intr-un punct mort, interlocutorul meu incearca sa gaseasca niste scuze, fara success, ca sa-mi arate ca nu a intentionat sa-mi raneasca orgoliul meu de basarabeanca J, iar eu schimb subiectul discutiei, pentru a-l face sa respire usurat.

Ma intreb cati dintre cei care vorbesc romana isi dau seama ca acest lucru este un privilegiu. Datorita istoriei zbuciumate a poporului roman, acestia puteau demult sa-si piarda acest drept, iar limba pe care o vorbesc romanii, putea fi alta, cea a popoarelor care au cucerit Romania in trecut. Cate popoare nu si-au pierdut limba din acest motiv? Stramosii nostri au luptat pentru ea, mamele ne-au transmis-o din generatie in generatie, chiar si atunci cand vremurile nu erau tocmai prielnice. Dar dupa cum stramba din nas la auzul “accentului meu basarabean” imi dau seama ca-s putini cei care inteleg acest lucru.

Acum sa va spun de ce nu o sa scap eu de ”accentul basarabean”. Pentru ca asa a vorbit romaneste mama mea cu mine. Iar mama mea era o curajoasa sa-mi vorbeasca romaneste, tinand cont ca locuiam in Tiraspol, capitala actualei Republici Transnistria. Pentru ca parintii mei au fost curajosi sa accepte sa fie profesori de Limba si Literatura Romana intr-o scoala din Transnistria, iar mama a fost printre primii profesori din acea parte a Moldovei, care a avut curaj sa introduca scrisul cu grafie latina in Transnistria. (Daca nu stiati, pana in ’90 in Basarabia se scria cu grafie chirilica, chiar si in romana) Pentru ca atat eu, cat si parintii mei am vorbit aceasta limba, cu “accent basarabean”  intr-o perioada in care romanii nu erau deloc bine vazuti in Transnistria si riscam sa incasam vreo piatra in cap, in cel mai bun caz. Dar macar acolo ni se spunea “romani” si sa ne caram in Romania, iar ceea ce din punctul lor de vedere era o jignire, pentru noi suna ca un alint. Aici, in Romania, suntem “rusi”. 
 Parintii mei au fost curajosi, dar nu au fost eroi. Au abandonat lupta cand a inceput macelul in Transnistria. Au lasat casa, masa, prieteni si servici ca sa-si salveze viata lor si viata copiilor lor.  Dar adevaratii eroi au ramas acolo unde, chiar si acum, lupta pentru ca romanii din Transnistria sa aiba dreptul sa-si vorbeasca limba, copiii romani sa aiba dreptul sa invete in scoli romanesti. Unul din acesti eroi este Ion Iovcev, prieten bun de familie si coleg de servici cu parintii mei.  Pentru el fiecare zi, nu exagerez, este o lupta pentru limba romana.  Oare el, daca ar veni in Romania si i s-ar spune ca are “accent basarabean” ce-ar zice?

Suntem priviti cu superioritate pentru ca avem “accent basarabean”, pentru ca folosim regionalisme,  arhaisme, pentru ca nu cunoastem neologismele. Nu vreau sa vorbesc despre alte stereotipuri in legatura cu basarabenii, ca astea nu au nicio legatura cu subiectul meu – limba noastra.
Si daca pana acum am facut lobby “accentului basarabean” J, acum sa spun si despre arhaisme. In primul rand limba romana din Basarabia nu avea cum sa aiba aceeasi directie de evolutie ca si cea din Romania. E normal, nu? Am locuit intr-un spatiu inchis, marele URSS. Puteam sa evoluam imprumutand cuvinte din rusa sau pastrand cuvintele mostenite din romana. Si cine confera statutul de arhaism unui cuvant? Poporul. Ei bine, poporul nostru, basarabean (am inteles, la scurt timp dupa ce am venit in Romania, ca romani nu ne putem numi). a ales sa foloseasca in continuare anumite cuvinte, care nu mai sunt folosite in Romania, astfel ca “a grai” pentru noi nu este arhaism. Regionalismele – astea se gasesc peste tot, de ce tocmai alea moldovenesti n-ar fi potrivite? Neologismele – este aceeasi poveste ca si cu arhaismele. Nu aveam de unde sa le cunoastem, pentru ca am avut evolutii diferite. Cand nu ne-au ajuns cuvintele limbii materne, le-am imprumutat din rusa. Nu e nimic rusinos in asta.

N-o mai lungesc, ca povesti as mai avea multe. In concluzie atat as vrea sa va spun:


Da, sunt din Basarabia si vorbesc romaneste – mi-am castigat acest drept!  Iar cei care stramba din nas la auzul “accentului” meu, sa inteleaga ca nu intentionez sa scap de el. Este dulcele meu grai, pentru care parintii mei au luptat, pe care l-au pastrat si mi l-au transmis, chiar cu pretul vietii lor.  Si pentru ca maine, in Republica Moldova, este sarbatoarea nationala “Limba noastra”, va ofer si o dedicatie muzicala:


LA MULTI ANI LIMBA ROMANA!

vineri, 22 august 2014

Rivalitatea intre frati (2)

De data asta e despre nazdravanii mei.

Motivul supararii - DINTII.

Daria a avut nevoie de 2 plombe. S-ar parea ca Vlad ar fi trebuit sa fie fericit ca el nu are nevoie. Dar nu a fost asa: "de ce n-am si eu dintii stricati!!! Vreau si eu macar o plomba!!!"
Vlad astepta cu mare nerabdare sa inceapa ca-i cada dintii de lapte. Este printre cei mai mari din clasa cu cei mai putini dinti de lapte cazuti. In sfarsit, la putin timp dupa ce a implinit 7 ani minunea s-a produs, 2 dinti! Ce sa te faci insa cand si sora-sii, dupa doar cateva zile, i-a cazut 1 si dupa aia inca unul. Scor: 2-2, dar Daria era in avantaj cu 2 plombe :D Dupa o jumatate de an de rugaciuni fierbinti (ale lui Vlad, desigur) i-a mai cazut un dinte (de fapt si l-a miscat el mult cand acesta abia se misca). Abia dupa o luna a inceput sa-i creasca. Insa fericirea n-a durat mult, caci si sora-sii i-a mai picat unul. Scor 3-3, cu mentiunea celor 2 plombe. "Nu-i corect!!! Eu sunt mai mare!!! Daria isi schimba prea repede dintii si eu o sa raman cu astia de lapte!!!" In momentul asta m-am rugat eu fierbinte sa fiu scutita de chin, pentru ca Dariei i se mai misca un dinte destul de tare, iar lui Vlad nu. Si rugaciunile mi-au fost ascultate. De fapt s-a ambitionat Vlad sa-si miste intens 2 dinti pana si i-a putut scoate. Asa ca acum scorul e 5-3. Cele 2 plombe nu mai conteaza, deocamdata. Sunt in siguranta pentru cel putin 2 luni, sper! Si macar nu mai am nicio grija sa-i ajut sa-si scoata dintii. Atata sa am grija, sa nu-si scoata ochii! :D

marți, 1 iulie 2014

La tara

Frumoasa-i viata la tara...Dimineata, la trezire, invariabil te incanta trilurile pasarelelor, cantecul cucului, care-ti aminteste de fiecare data cand il auzi sa verifici cati bani ai in portmoneu, ca asa se zice pe-aici - sa nu te prinda cumva cucul fara bani in portmoneu, mugetul vacilor iesite la pascut pe deal. Si o intindere mare de campie, infinita, care te face sa te contopesti cu ea, sa te dizolvi complet in ea, sa te simti una cu tot ce te inconjoara. Noptile senine te invaluie cu cerul instelat, de ti se pare ca daca ar fi sa mai pui o stea pe cer, n-ai avea loc. Oameni simpli, care te saluta de fiecare data cand te intalnesc, chiar de nu te cunosc si pe care ii saluti, chiar daca nu-i cunosti, iar ei nu se uita ca la o ciudata la tine si-ti raspund politicos la salut, ba te mai si intreaba unde mergi, cum iti mai merge. Oameni care se intreaba unii pe altii oare cine esti, cu voce tare, avand totodata impresia ca nu-i auzi. Oameni linistiti, care nu se grabesc nicaieri, fac tot ce au de facut pas cu pas si iau totul asa cum vine, care nu se uita la ceas, care nu trebuie sa fuga la cumparaturi, fiindca piata este doar o data pe saptamana. Oameni care nu se plictisesc din cauza rutinei, care nu asteapta sa vina concediul, sa mearga la mare sau la munte sa se odihnesca. Vara pentru ei nu este anotimpul concediilor. Pentru ei o zi de vara ii hraneste un an. Copiii se joaca in voie, daca sunt mai mici. Cei mai mari sunt implicati in treburile parintilor, dar au si timp de joaca, pentru ca aici timpul se dilata pur si simplu, parca inceteaza sa mai existe. Credeti ca n-au calculatoare? Au, ca doar de pe ce va scriu eu acum :), au si wireless, dar nu-i "deranjeaza". Dar cum nu pot fi toate perfecte, exista si aici "ceva", un ceva care ma face sa tanjesc dupa casa mea, care nu e tocmai la tara, dupa oamenii care nu-s tocmai simpli si dupa viata mea, care nu-i tocmai lipsita de agitatie. Este vorba de respectul fata de copii. Mi-i greu sa vad cum copiii nu sunt ascultati, cum li se arata de fiecare data, nu tocmai bland, ca trebuie "sa-si cunoasca locul", unul umil de tot: sa nu puna intrebari "inutile", sa nu aiba dreptul la o parere diferita de cea a parintelui, sa fie agresati, daca s-au aratat neascultatori si sa nu cumva sa planga, ca risca sa si-o incaseze mai rau. Copiii nu sunt nefericiti, nu inca. Au tot timpul din lume sa fie, cand vor fi adulti si sa-si verse tot necazul adunat in anii astia pe propriii lor copii. DAr acum, ei se bucura din orice, la fel cum o fac si ai mei. Doar ca incearca sa nu stea in calea parintilor. Am obosit sa fiu judecata ca mi-i rasfat pe ai mei, iar prin rasfat se inteleg imbratisarile, umarul meu oferit lor atunci cand plang, refuzul de a-i lovi, atunci cand nu ma asculta, sau faptul ca-i ascult ce au de zis. Copiilor nu trebuie sa le arati ca-i iubesti, copiii trebuie sa stie de frica parintilor, ca altfel ajung niste adulti care-si bat jos de parintii lor la batranete si cate si mai cate mi-a fost data sa aud legat de felul in care ma port eu cu copiii mei. Nu-i judec. Asa au crescut ei, asa isi cresc si ei copiii. Dar mi-i greu. Mi-i greu sa ma simt judecata de oamenii astia faini. Oameni faini cu toata lumea, dar in lumea lor copiii nu sunt inclusi.

sâmbătă, 7 iunie 2014

Solutie home-made impotriva capuselor

Pana nu demult eram tare relaxata in ce priveste capusele, chiar daca stiam de riscul bolii Lyme. Dar acum cateva zile am aflat ca baiatul unei cunostinte a facut boala si m-am cutremurat. Nu vreau sa folosesc solutiile care se gasesc in comert pentru ca sunt toxice nu doar pentru capuse, ci si pentru oameni, asa ca am rascolit netul dupa diverse remedii naturale care sa respinga "lighioanele" nesuferite. M-am bucurat sa vad ca exista, asa ca, din informatiile adunate, am facut o solutie care sper sa ne protejeze. Scriu mai jos reteta, in caz ca sunteti dornici sa o preparati si voi:

Ulei de cocos - 55 ml
Ulei de susan - 30 ml
Ulei de neem - 10 ml
Ulei esential de lavanda - 50 pic.
Ulei esential de geranium - 10 pic.
Ulei esential de rozmarin - 20 pic.
Ulei esential de tee tree - 21 pic.
exctract in CO2 de rozmarin - 0,3 ml

Uleiul de susan il puteti inlocui cu uleiul de cocos, dar solutia nu o sa fie suficient de fluida. Uleiul de neem are un miros specific, nu foarte placut, dar daca cititi despre proprietatile benefice ale acestui ulei, o sa puteti ignora mirosul ;) Alte uleiuri esentiale cu efect de respingere a capuselor sunt uleiul esential de cimbru si ulei esentia de lemongras. Dar acestea nu sunt potrivite pentru femeile insarcinate si copii sub 3 ani.

Ingredientele le-am comandat de pe www.elemental.ro. Tot acolo gasiti si recipiente. Eu am luat un flacon tip spray.

Sa aveti spor!

miercuri, 12 martie 2014

Rivalitatea intre frati

Orice parinte constient (nu cred ca ma numar printre acestia), care alege sa mai aiba un copil, al doilea, de regula, se gandeste ca o face pentru primul copil, ca acesta sa nu ramana singur, sa creasca in compania unui prieten constant de joaca, sa invete sa imparta, sa nu fie egoist, etc. Motive pot fi multe. Inainte ca cel mic sa se nasca, parintii isi fac planuri cum sa-l pregateasca pe primul copil din timp, cum sa-si faca timp pentru el atunci cand va aparea bebelusul in casa, astfel ca cel mare sa nu se simta neglijat. Si cand minunea se intampla, ne trezim cu totii intr-un mare haos. Cel mare sufera si isi arata clar suferinta, chiar daca nu se schimba nimic in rutina lui, chiar daca mama/tatal petrece in continuare mult mult timp cu el (asta daca aveti noroc de un bebelus linistit, care nu va solicita prea mult). Incepeti sa aveti indoieli - oare am facut bine? oare am gresit cu ceva? Nu trebuia copilul mare sa fie incantat de bebelus? Il implic in activitatile legate de bebe si nu vrea, sau vrea, dar asta nu-i face deloc suferinta mai usor de suportat.
Parerea mea e ca NU. Fratii sunt rivali din timpuri stravechi. Amintiti-va de Cain si Abel :) Sigur, nu mai rivalizeaza pentru hrana/oi/terenuri fertile, cel putin nu inca, dar rivalizeaza pentru dragostea voastra. O sa spuneti ca-i acordati aceeasi atentie ca si inainte, ca il iubiti la fel de mult si i-o si aratati, dar asta nu rezolva problema. Asa e. Nu o rezolva. Ce m-a ajutat pe mine a fost sa accept existenta problemei si dreptul copilului mai mare de a fi suparat. Raspunsul l-am gasit intr-o carte, care trateaza subiectul rivalitatii intre frati: Siblings without rivalry. Am vazut ca a aparut si traducerea acestei carti in romana. Cu ce m-a ajutat cartea asta:
1. Mi-am dat seama ca nu sunt singura, ca nu e nimic in neregula cu mine si nici cu copiii mei.
2. Am inteles ca exista si avantaje in urma diverselor conflicte pe care le au fratii, dar exista si riscuri pe termen lung, daca aceste conflicte nu sunt gestionate corect.
3. Am reusit sa ma pun in pielea copilului, gandindu-ma cum as reactiona eu, daca sotul meu ar mai aduce acasa o sotie (cartea prezinte si niste replici foarte amuzante si invita parintii sa raspunda cum ar reactiona). Puteti incerca si voi, s-ar putea sa va surprinda ;)
4. Sfaturile practice sunt foarte utile.

Va recomand cu drag aceasta carte! In romana o gasiti la Librariile Carturesti

vineri, 7 martie 2014

Bilant

Bilantul primei ore si jumatate de la trezire:

1. Au reusit sa se certe pe 3 pungi de skittles.
2. Au ajuns la intelegere dupa ce Misu si-a impartit punga lui cu Vlad si Daria, Vlad a impartit punga lui cu Misu, iar Daria si-a mancat singura o jumatate de punga, restul banuiesc ca le pastreaza pentru cearta de dupa amiaza.
3. Au reusit sa se certe pe 3 farfurii de cereale.
4. Au ajuns la intelegere dupa ce Vlad a impartit portia sa de cereale cu Misu, Daria si-a scos zmeura din cerealele ei si i-a dat-o lui Misu, Misu n-a mai mancat toata portia de cereale, fiind satul din lingurile luate fortat de la frati, iar Vlad a terminat ce a ramas de la ceilalti doi.
5. Acum isi sufla fiecare cate o lumanare, Daria mai are una ascunsa in dulap, pregatita sa-si scoata asul din maneca atunci cand i se va parea ca e prea multa liniste in relatiile lor, eu astept scanteia care va provoca urmatorul incident - asta daca nu aprind casa inainte - si incerc in acelasi timp sa scot ceara de pe gresie inainte sa ajunga tac'su acasa!

Se anunta o zi minunata! :)

P.S. am intrat doar pentru un update: s-au apucat sa faca clatite! Sper doar sa apuc sa curat dezastrul de dupa la timp!

luni, 27 ianuarie 2014

Prima dragoste

Nu, nu, nu! Nu va speriati! Nu e vorba de prima mea dragoste. Eu sunt ok. :) Vladut e indragostit, pentru prima data! M-a luat oarecum prin surprindere. Nu-l vedeam pe Vlad indragostit atat de repede. Niciodata nu s-a aratat interesat in mod deosebit de fetite. Pentru el fetele, la fel ca si baietii erau cumva unisex. :D Se juca la fel cu ei, nu era vreodata mai grijuliu cu fetitele. Conta doar joaca. Asa ca eram linistita ca prima lui dragoste este inca foarte departe, NOI nu suntem in pericol prea degraba.
  Mi-a fost oarecum frica de momentul asta, frica de mine, de ce voi simti eu (cunoasteti si voi povestile despre soacrele de baieti :p ), credeam ca o sa simt gelozie, o sa ma simt abandonata in momentul in care nu voi mai fi singura lui dragoste. Si uite ca nu sunt. Sunt fericita. Ma bucur sa-l vad ca e atat de bucuros de ceea ce simte pentru fetita asta. Cand imi spune "Mami, imi place vocea ei!" nu mai pot de dragul lui. Parca traiesc si eu prin el sentimentele lui. Ii face felicitari, iar cand i le face, se gandeste la ce i-ar placea ei sa primeasca, nu la ce i-ar placea lui sa-i ofere. Atata daruire are copilul asta in el de ma emotioneaza pana la lacrimi.
Despre EA: o fetita simpla, prietenoasa, usor timida, pura si foarte frumoasa - perfecta pentru El :)

Nu-mi fac sperante, nu am asteptari, traiesc prezentul incarcat de fericirea copilului meu. Si ma bucur ca ma face partas la fericirea lui.

luni, 13 ianuarie 2014

Prietenii copiilor

Acum cativa ani cineva mi-a dat un sfat: sa incerc sa le aleg prietenii in functie de cum as vrea sa fie si copiii mei, prieteni care sa fie modele de comportament pentru copiii mei. Brrrr! Am respins de cum am auzit recomandarea primita. Mi s-a parut incorect fata de copii, o manipulare josnica, imoral. Cum adica sa hotarasc eu cu cine sa fie prieteni si cu cine nu! Am spus ca in legatura cu prietenii ei sunt singurii care pot decide.
Si uite ca azi m-a trasnit: fara sa-mi dau seama, asta am tot facut de cand au inceput sa se joace cu copiii si pana in prezent! Mai mult de-atat - asta o voi face, in masura in care o sa mi-o permita si nu regret nicio clipa, nu consider nici manipulare, nici ca am facut ceva imoral. Am incercat doar sa-i protejez.

Le-am favorizat intalniri cu copiii cu care ei se simteau bine, ne-am intalnit cu acei copii de cate ori am putut. Daca le placea sa se joace cu copii cu care se simteau bine, dar din cauza carora acumulau prea multe frustrari, am fost langa ei tot timpul, ca un uliu mereu in spatele lor, pregatita sa intervin de fiecare data cand am considerat ca era prea mult pentru ei, nu le-am spus niciodata ca altii sunt rai si ai mei sunt buni, dar le-am fost alaturi. Am si rarit intalnirile cu acesti copii. Dar copiii mamei uliu au crescut, nu mai sunt in permanenta langa mine, iar in momentele alea sunt prietenii lor cu ei. Nu mai are cine interveni sa-i consoleze (ca asta insemna interventia mea) cand au nevoie, nu mai are cine sa le explice de ce cateodata lucrurile nu se intampla asa cum speram noi sa se intample. Nu le mai cunosc chiar toti prietenii. Si ma trezesc ca-mi vin acasa cu multe multe frustrari, probleme, care eu, nefiind langa ei, nu inteleg de unde vin, mai ales daca nici ei nu prea inteleg de unde. Cateodata ei doar simt ca nu e in regula ce li s-a intamplat, dar nu stiu exact ce nu e in regula si, respectiv, nu stiu nici eu. Cum sa le explic eu ce e tradarea? Ce e manipularea? De ce nu toti simt compasiune cand pe ei ii doare? Jocul a devenit mai dur. Iar eu nu mai fac parte din el chiar tot timpul. Da, le explic atunci cand ajung langa mine lucruri, simulam situatii diverse, facem povesti pe baza acestor situatii, dar eu nu am cum sa prevad totul. Si nici nu sunt langa ei exact in momentele grele, cand au nevoie de mine.

Ce am hotarat sa fac: in continuare n-o sa le etichetez prietenii pe care si-i aleg ca fiind buni sau rai, dar o sa le spun de fiecare data ce consider eu ca ar fi fost bine sa faca acei prieteni si care ar trebui sa fie calitatile unui prieten adevarat! O sa le chem acasa si o sa le favorizez intalnirile cu prietenii cu care se simt bine, care-i incurajeaza, ii ajuta sa creasca, care nu-i necajesc, injosesc - PRIETENII ADEVARATI (in acceptiunea mea, bineinteles! Si nu ma simt vinovata!) O sa-i fac sa se simta bine la noi acasa, astfel incat sa nu-si doreasca sa mearga sa se intalneasca in alte parti, o sa ma imprietenesc eu cu prietenii lor (o sa fiu toata numai miere :) ) ca sa am increderea lor si sa-i cunosc mai bine! Astfel o sa-mi pot da seama mai usor daca se intampla ceva iesit din comun sau nu. Poate e o utopie ce-mi propun eu. Poate e frica mea de a-i pierde. Nu stiu. Dar mi-i iubesc prea mult ca sa nu intervin asa cum cred eu.