tag:blogger.com,1999:blog-18156921300191935442024-02-07T00:37:43.434-08:00Despre mine, despre noi...CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.comBlogger39125tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-66132153646098161342019-11-03T01:23:00.000-07:002019-11-03T02:18:12.853-08:00Despre alegeri si asumarea lorAzi e pentru ea, pentru fetita mea, care m-a facut sa reflectez si sa vreau sa impartasesc si cu voi gandurile de mai jos.<br />
Mi-a pus o intrebare, daca stau bine sa ma gandesc, fireasca, dar la care pana acum nu m-am gandit niciodata - "De ce pe bancnote nu apare nicio femeie?"<br />
Ei bine, draga mea fetita...la fel ne putem intreba de ce cei mai multi cercetatori sunt barbati, majoritatea presedintilor sunt barbati, majoritatea scriitorilor cunoscuti sunt barbati si lista poate continua. Pentru ca acesti barbati sa poata face ceea ce i-a facut cunoscuti, sa exceleze in domeniile lor, a fost nevoie de cel putin o femeie care sa preia restul indatoririlor legate de casa, familie, copii. A fost nevoie, poate, ca o femeie sa renunte la visele ei, asa marunte si neinsemnate cum ar putea parea acestea, ca acel barbat sa-si poata urma calea. Nu ma intrebati daca e corect sau nu, ca nu stiu. Acea femeie a facut alegerile constient, si le-a asumat si nu ar trebui sa invinuiasca pe nimeni pentru alegerile facute. Dar la fel de bine, daca o femeie hotaraste sa aleaga altceva, sa faca altceva decat casa, familie, copii si netezirea drumului pentru barbatul ilustru, nimeni nu are dreptul sa o judece. Da, va trebui sa aleaga probabil intre a-si intemeia o familie sau a-si urma visele, alegeri pe care un barbat nu este nevoit sa le faca. Si va simti probabil o ne-implinire, oricare ar fi calea pe care ar alege-o, pentru ca intemeierea unei familii si ingirjirea urmasilor ne este cumva imprimata in ADN. E nevoie de mult curaj sa te impotrivesti acestuia. Subiectul este unul demn de cercetat si expus mai pe larg, dar in mare cam asta as putea sa-i raspund fetitei mele la intrebarea ei. Si i-as mai spune sa nu renunte niciodata la visele ei, dar nu o voi face. Pentru ca asa cum am scris mai sus, orice ar alege o femeie, implica un sacrificiu si un gol ramas in suflet. Fiecare alegem calea de urmat care ne lasa golul cel mai mic, iar asta e diferit de la femeie la femeie. Asa ca draga mea fetita, sa alegi cu sufletul, sa te asiguri ca faci sa te doara mai putin. Te iubesc!CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-20489691347381928492018-11-15T02:02:00.000-08:002018-11-15T02:02:13.112-08:00Empatia la adolescentiDa, uite ca adolescenta copiilor mei se apropie cu pasi repezi. Si desi am tot citit despre adolescenta, despre provocarile ei, nu sunt deloc pregatita inca. In articolul de azi ma gandeam sa abordez problema empatiei, sau a lipsei ei, in anumite situatii, in adolescenta. Adolescentii pot fi cruzi cu cei din jurul lor, indiferenti, pot rani fara sa arate niciun pic de empatie. O fi din cauza jocurilor pe calculator, care ii desensibilizeaza, ii face sa interactioneze mai putin cu emotiile umane? O fi din cauza ca se simt vulnerabili si astfel incearca ei sa se protejeze, punandu-si o masca de mi-se-rupisti sau agresori? Sau poate ca raspunsul la intrebare e undeva la mijloc? Nu stiu sa va raspund. Inca ma aflu in ceata. Cert e ca ma doare... Ma doare pentru ca oamenii au sentimente, copiii mei au sentimente. Nu toti copiii aleg sa raspunda prin violenta fizica sau verbala la violenta. Ai mei clar nu. Si nu pentru ca ar fi niste pampalai. Lui Vlad (12 ani) ii plac jocurile pe care le are cu taica-su de lupta corp la corp, are si forta fizica, constitutie atletica, sportiva, dar atunci cand tatal lui a incercat sa il invete cateva tehnici de autoaparare, pentru a face fata agresiunilor din scoala, Vlad l-a oprit si i-a spus ca nu are niciun rost. Stiti de ce? Pentru ca in curtea scolii, adica acolo unde ar avea nevoie de aceste tehnici, nu are saltea pe care sa-si puna la pamant adversarul si atunci l-ar putea rani. El nu vrea sa ii raneasca pe altii, chiar daca ceilalti il ranesc. Ce fac astfel de copii? Incearca sa rezolve situatiile conflictuale prin alte mijloace, care in mod normal ar trebui sa dea rezultate. Si unele chiar dau. Dar sunt situatii in care orice resursa non-violenta ar folosi, nu este suficient ca sa trezeasca empatia si intelegerea colegilor lui. Ce-i de facut? Eu una nu pot decat sa continui sa le spun ca sunt minunati, ca ii iubesc, ca pot sa-mi spuna orice, sa-si descarce sufletul...Dar daca sunt singura, ma tem ca pentru copiii mei, dar si pentru copiii vostri, e prea putin. Cateodata ajung la capatul puterilor si resurselor - atunci cand li se spune zilnic ca sunt prosti, ca nu sunt buni de nimic, si cate si mai cate...atunci ce ii ofer eu acasa este doar ca un Panadol, oferit ca si tratament simptomatic, dar care nu reuseste sa trateze boala. Si le raman cicatrici, unele s-ar putea sa supureze mocnit toata viata. Refuz sa cred ca inca mai traim in jungla, unde fiecare e doar pentru el si supravietuieste cel care e mai puternic. Au fost destule sacrificii in calea evolutiei. Consider ca a venit timpul sa incepem sa evoluam spiritual, sa fim atenti la cei din jurul nostru, sa dam, atunci cand are cineva nevoie sa primeasca, intr-un cuvant sa ne pese de tot si de toti cei care ne inconjoara. Deocamdata insa ma simt destul de izolata in incercarile mele de a creste oameni...si dezamagita de ce vad in jurul meu. CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-81454150825182949952018-10-17T11:25:00.000-07:002018-10-17T11:28:44.265-07:00Un "De ce?" care ma tot frământa...E ziua lui azi. Ziua îngerului meu. Suna ca un clișeu, dar așa îl văd eu pe copilul ăsta, iar cine ma cunoaște, știe cat sunt de departe de genul siropos. Uneori ma gândesc că nu l-am meritat și ma întreb de ce ar fi ales să vină sufletul ăsta în viața mea. E mult prea bun pentru mine și cu siguranță că mare lucru nu are ce învăța de la mine. Fiind primul, e copilul în fața căruia am greșit cel mai mult. Iar el m-a iertat de fiecare dată și m-a iubit necondiționat, de parcă mi-ar fi fost el mie mamă și nu eu lui. Mi-a oferit consolare și vindecare. Mi-a oblojit rănile cu atâta dăruire și mi-a înțeles emoțiile și trăirile de fiecare dată, încă de când era foarte mic. Și-a asumat rolul de salvator. Îmi amintesc ca de mică îmi doream sa fi fost prințesa și să-mi întâlnesc prințul pe cal alb. El este prințul meu. Deși a preluat o sarcina prea grea parcă pentru umerii lui de copil, deși îi tot repet că fericirea mea nu este responsabilitatea lui, nu renunță. Insistă să mă salveze de propriii mei monștri. Ar fi trebuit să fie invers...dar se pare ca mi-a fost trimis un înger care să-mi stea foarte aproape, pentru că singură nu aș fi reușit. Multumesc Îngerule! Dar te rog să nu uiți și de propria ta fericire. Chiar daca fericirea ta acum e să mă vezi pe mine fericita, te iubesc prea mult ca să te las să mă salvezi toată viața. CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-82159292293912826802018-09-10T04:20:00.001-07:002018-09-10T04:27:19.535-07:00Inca un inceputCand am facut acest blog mai aveam cateva zile pana sa-l nasc pe Misu. A fost un inceput timid, simteam nevoia sa impartasesc cuiva anumite ganduri si momente din necunoscutul care ma astepta - viata de mamica de 3 copii. Azi l-am condus pe Mișu, cel de-al treilea copilas al meu, spre un portal (asa l-a numit el) - spre o alta lume. Este foarte entuziasmat, nerabdator sa se avânte in lumea copiilor mari cu mult curaj si curiozitate. Nu are emotii, nu este anxios. Doamne cate mai am de învățat de la el. Nu-si face planuri, primește fiecare clipa asa cum vine - cu multa bucurie si voie buna. In ce ma priveste pe mine, am sentimente confuze - mândrie, ca-l vad asa independent, pregatit, ca si cum asta m-ar valida pe mine ca mama si actiunile mele in raport cu el, desi stiu ca meritul meu este minim. Dar undeva intr-un sertar inchis cu o cheie, stiu ca mai e un sentiment, pe care il vreau rămas acolo, pentru ca doare sa-l privesc in față...sentimentul ala care-ti lasa un gol in stomac si ajunge pana la inima. Da, stiu ca nu pleaca de tot, nu inca...Dar va fi prima data in 12 ani cand eu voi ramane singura diminetile. Nu voi mai avea nicio umbra care sa ma urmeze, nu voi auzi niciun glas de copil, iar casa va fi goala. Stiu ca nu ma voi plictisi, uneori poate nici nu imi vor ajunge ale 4 ore pentru a face toate cate is de facut. Ce ma apasa insa e constientizarea ca acesta este doar un antrenament pentru golul lasat in urma lor dupa ce vor pleca pentru totdeauna. Si nu mai e mult. Au trecut atat de repede 12 ani...mi-au mai ramas atat de putini...Grele mai sunt inceputurile...<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiGNaMN6j7zgF_SXyL5azj48p36xaxvStv9q9k8PzAf3OPtlLFEBrVQEhIQ29H3LDDbpS4RXMubmgeHTqvmmS69_TTdbVO7T1H9o5SGW9Z62U10MtnNlEwwKuLhgrY5kVplGojzr-4t2rk/s1600/20180910_081255.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1600" data-original-width="900" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiGNaMN6j7zgF_SXyL5azj48p36xaxvStv9q9k8PzAf3OPtlLFEBrVQEhIQ29H3LDDbpS4RXMubmgeHTqvmmS69_TTdbVO7T1H9o5SGW9Z62U10MtnNlEwwKuLhgrY5kVplGojzr-4t2rk/s320/20180910_081255.jpg" width="180" /></a></div>
CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-23432495516583423432018-06-14T00:42:00.001-07:002018-06-14T00:42:03.558-07:00Despre manipulare, vise, asteptari si realitate (ca nu stiu ce alt titlu sa dau :)))De dinainte sa am copii aveam un plan referitor la cum o sa-i cresc si educ atunci cand o sa-i am. Stiam foarte clar ce vreau si ce nu vreau. Stiam ca nu o sa aplic bataia ca si pedeapsa, dar ca ii vreau ascultatorisi ca nu o sa accept mofturi sau lipsa de respect. Asta inbtentionam sa rezolv prin pedepse "juste si perfect indreptatite" si laude si recompense. Si cat e de simplu sa aplici toate acestea in mintea ta si cu copiii imaginari.<br />
Am inceput cu clasicele "Bravo!" la fiecare reusita normala si fireasca, gen primul pas, prima reusita la olita si am continuat cu la fel de clasicul si foarte "la moda" time-out, atunci cand situatia o "cerea". Insa ime-out-ul nu parea sa functioneze, dimpotriva, inrautatea si mai mult crizele copilului meu si crestea si frecventa. Am avut norocul, atat eu, cat si copiii mei, sa aud atunci de conceptul "attachment parenting", care-si croia timid drumul pe forumurile de mamici. La inceput mi se parea o utopie, care in mod sigur nu avea cum sa dea roade, unul din principii era sa-ti educi copilul fara pedepse, cu blandete si respect fata de fiinta lui. "Daca eu nu reusesc sa-mi fac copilul sa ma asculte prin pedeapsa, cum as reusi s-o fac fara aceasta??? Adica ar trebui sa-l las sa faca ce-l taie capul? Dar ar deveni incontrolabil!" Cam astea erau gandurile care-mi navaleau in minte atunci cand am auzit pentru prima data despre acest concept.<br />
Insa, pentru ca relatia mea cu copilul cel mare nu parea sa functioneze, in ciuda eforturilor depuse, am hotarat sa-i dau o sansa utopiei. Ce aveam de pierdut? In cel mai rau caz as fi ramas la stadiul in care eram in ce priveste relatia noastra - crize, tantrumuri si refuzul copilului de a coopera. Alt noroc a fost ca acel copil a fost Vladut. Cine ii cunoaste pe copiii mei, intelege de ce spun noroc. Si mai era si faptul ca el era foarte mic inca, deci nu apucasem sa-l "dresez". Iar minunea s-a produs foarte repede. Copilul isi schimba comportamentul pe zi ce trecea, crizele s-au domolit in intensitate, a scazut si frecventa, era mai linistit, mai cooperant si mai afectuos. Nu-mi venea sa cred ca functioneaza si cat de usor poate fi sa-ti cresti copilul fara pedepse, iar el sa te asculte pentru ca ii esti draga si pentru ca are incredere in tine. Daca l-as fi avut doar pe el, mi-as fi atribuit probabil toate meritele.Dar a venit randul sora-sii sa inceapa cu crizele si "mini-adolescenta". Oricat de blanda si intelegatoare as fi incercat eu sa fiu, ea continua sa faca crize, sa nu coopereze, daca ce doream eu era impotriva vointei sale, sa opuna rezistenta, sa-mi testeze limitele. Probabil ca daca as fi inceput cu ea educatia de tip "attachment parenting", as fi considerat ca este un esec si as fi revenit la metode traditionale. Insa pana in acel moment, deja eram convinsa ca e modul de educare care mi se potriveste cel mai bine si cu care rezonez cu toata simtirea mea, asa ca am continuat. Mi-am educat rabdarea si am dat de pamant cu orgoliul meu, avand incredere ca asta e calea pe care vreau sa merg. Intre timp am continuat sa ma informez, vroiam sa inteleg unde gresesc, de ce nu reusesc sa-mi fac copilul sa ma asculte. Cartea lui Alfie Kohn a fost cea care mi-a limpezit gandurile - "Parenting neconditionat". De fapt nici nu e nevoie copiii nostri sa ne asculte orbeste, pentru ca atunci cand noi nu vom mai reprezenta pentru ei autoritatea suprema, persoana cea mai de incredere, va exista altcineva care va prelua acest rol, iar noi nu vom putea controla moralitatea acelei persoane. Putem doar spera ca va fi cineva care sa-i doreasca binele si sa iubeasca acest copil asa cum il iubim noi. Dar in viata nu se intampla asa de fiecare data. Si atunci o sa ne dorim ca pana atunci copilul sa fie obisnuit sa nu se supuna orbeste indicatiilor venite din afara, ci sa ia hotarari in functie de ce simte el ca e bine sau nu pentru el. Or pentru asta, ar trebui sa aiba destule ocazii sa exerseze cu luatul de decizii, cu neascultarea si consecintele greselilor sale. Deciziile pe care ar trebui sa le exerseze, trebuie sa fie potrivite varstei. Nu o sa las copilul de 4 ani sa decida care e ora lui de culcare, stiind ca dimineata la 7 trebuie sa-l trezesc ca sa mearga la gradinita, dar o sa-l las sa-si aleaga ce haine doreste el sa imbrace. Iar daca isi va pata haina, va suporta consecintele deciziei sale - de a nu mai putea s-o poarte la gradinita sau de a o purta asa patata. Ce vreau sa spun, ca acele consecinte ale deciziilor ar trebui sa decurga firesc, sa aiba o legatura cu greseala sau decizia luata.<br />
Ok, daca referitor la pedepse treaba imi era foarte clara, nu acelasi lucru se intampla cu laudele si recompensele. Aceste mi se pareau inofensive, chiar benefice, blande. Singurele "arme" potrivite sa ma ajute sa-mi fac copiii sa ma asculte. Ce poate fi rau la ele? - Raspunsul este: natura lor manipulatoare. Principiul de baza al "attachment parenting-ului" este respectul fata de fiinta umana. Despre ce respect insa poate fi vorba in incercarea de a manipula pe cineva sa faca ce vrem noi, chiar daca mijloacele folosite sunt blande? E ca si in fabula cu vulpea si corbul, cand aceasta il lingusea ca sa-i ia cascavalul. Da, unii copii vor asculta mai degraba, cand stiu ca urmeaza sa fie laudati sau recompensati. Insa riscul este sa-si piarda motivatia intrinseca. Vor dori sa faca un bine pentru a primi lauda sau recompensa, dar vor pierde in vedere dorinta lor interna de a face acel bine. Tot motivatia intrinseca e cea care ne face sa ne urmam visele, sa ne asumam riscuri pentru a ajunge acolo unde ne dorim.Creativitatea, imaginatia risca sa se piarda, de frica pierderii recompensei si/sau a aprecierii. Ajunge sa se simta apreciat doar dca face ceea ce adultul doreste de la el si sa se simta valoros doar in acele momente cand este laudat. Sa-si nege propriile dorinte si visuri ca sa nu piarda acea apreciere de care devine la un moment dat dependent. Oare merita? Nu e cam mare pierderea?<br />
Nu spun ca nu trebuie laudati, aplaudati sau felicitati pentru o reusita. Si eu o fac, dar niciodata cu scopul de a-i manipula sa se comporte intr-un anumit fel. Nici nu va spun ca am gasit formula ideala, deloc! Nici ca la noi in casa e pace si armonie tot timpul. Ne certam si noi, gresim, o luam de la capat. Dar ce cred eu ca e important, e ca reusim sa ne respectam dreptul fiecaruia de a decide pentru el, de a gresi si de a ne asuma greselile si consecintele, ne iertam si ne sustinem cand trebuie sa depasim o problema, chiar daca unul din noi e responsabil pentru acea problema. Aceasta este calea care ni se potriveste noua si mergem cu incredere inainte. CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-10583217402908297652018-06-01T04:19:00.001-07:002018-06-01T20:19:53.824-07:00SchimbareaMi s-a întâmplat, mai ales în ultimul an, de când mi-au mai crescut copiii și am putut să am mai multă grijă de mine, am făcut mai multe schimbări în stilul meu de viață, să mi se spună că nu arăt ca o mamă de 3 copii sau că am rămas neschimbată. Pare un compliment la prima vedere. Dar de ce avem noi nevoie de un astfel de compliment ca să acceptam ceea ce am devenit? De ce tânjim după astfel de complimente? De ce să ne dorim să fim așa cum am fost odată?<br />
Maternitatea te schimbă. M-a schimbat și pe mine. Nu mai sunt aceeași persoană care eram acum 12 ani. La 20 de ani mă simțeam atât de vulnerabilă si ușor de rănit, nesigură pe mine. Eram o persoană fragilă, care avea nevoie de cineva să o protejeze, un prinț pe cal alb.<br />
Apoi, la 26 de ani, am avut primul copil. Odată cu el întregul meu Univers s-a schimbat. Dintr-odată nimic nu mai era despre mine, ci despre acea ființă lipsită de apărare care a crescut în interiorul meu și care depindea complet de mine. Îmi doream viața înapoi, îmi lipsea libertatea, dar știam că sunt responsabilă pentru acel suflet, care a decis sa vină în viața mea si că aleg să-mi asum noul rol. Cu acest rol am experimentat urcatul pe culmile cele mai înalte ale fericirii, dar și căderea liberă în abisul adânc al disperării. Am ajuns în pragul nebuniei si totuși am găsit puterea să-mi regasesc echilibrul. Da. M-am schimbat.<br />
Acum nu mă mai simt deloc fragilă, nu mai aștept pe nimeni să vină să ma salveze sau protejeze. Când dau peste un obstacol, nu prea mi se mai întâmplă să mă simt înfrânta. M-am plimbat de atâtea ori până în Iad și înapoi si am descoperit că focul nu m-a ars, ci dimpotrivă, m-a călit și purificat. Se zice că unele persoane sunt distruse de foc, pe când altele devin acel foc.<br />
Așa cum mi-a schimbat sufletul, maternitatea mi-a schimbat și corpul. Și el este mai puternic azi - a trecut prin 3 sarcini și 3 nașteri, pielea mi-a fost întinsă de atâtea ori, încât în unele locuri, mai ales la burtă, nu a mai avut nicio șansă să-și revină. Am fost ruptă, cusută și toate astea au lăsat urme pe corpul meu. Dar el nu s-a dat bătut. Încă este puternic, mă poartă și mă slujește atât de bine în continuare. Și atunci de ce îl disprețuiesc? Nu, nu pot și nu vreau să fiu ca la 20 de ani. Urmele de pe corpul meu sunt ca niște butoane de declanșare a amintirilor legate de cine am fost și cine sunt acum. Iar persoana care sunt acum îmi place mai mult. Sunt puternică, încrezătoare și cel mai important, una care nu renunță, indiferent de obstacolul care îi apare în cale.CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-51397626934708244122018-05-20T08:22:00.000-07:002018-05-20T08:42:16.001-07:00Lupul, capra și varzaVă mai amintiți problema asta de logică? Trebuia să găsești soluția prin care să le aduci pe toate cu o barcă în siguranță de pe un mal pe celălalt, iar în barcă puteai duce doar pe câte unul din ei. Soluția era să te tot plimbi de la un mal la celălalt de mai multe ori, până ajungeai să îi aduci pe toți pe malul opus. Ok. Și mai departe ce faci? Doar nu te-ai plimbat de atâtea ori cu barca de la unul la altul ca la final să te speli pe mâini și să te lepezi de ei. Ai intrat în horă, joacă până la capăt. Aceștia trebuie supravegheați continuu, plimbați iarăși dacă mai ai de trecut vreun râu, și asta la nesfârșit. Doar dacă nu cumva te saturi și lași lucrurile să-și urmeze cursul firesc. Cruzime? Dar să-ți dedici întreaga viață încercând să împaci lucrurile care nu pot fi împăcate cu prețul ignorării propriilor nevoi cum s-ar numi? Sacrificiu? Cine are nevoie de el? Vei reuși poate să te sacrifici intreaga viață, dar nu ești nemuritor. Ce se va întâmpla după ce nu vei mai fi? Sau crezi că până atunci vor fi învățat deja cum să trăiască în pace și buna înțelegere?<br />
De ce această paralelă? Pentru că seamănă cu dilema cu care mulți părinți se confruntă - cât și ce le oferim copiilor noștri. Înainte să am copii, ma gândeam că dacă voi avea mai mult de unul, voi împărți totul între ei în mod egal, astfel încât aceștia să nu simtă că fac diferențe între ei, că mă voi purta la fel cu fiecare dintre ei și că îi voi trata egal. Și apoi am avut copii :))) Asta îmi amintește de un banc rusesc:<br />
- Hai să împărțim frățește!<br />
- Nu, mai bine împărțim egal!<br />
Din momentul în care s-a născut al doilea copil, nu i-am tratat egal. Primul, care avea 1 an și 6 luni, avea nevoie de mine lângă el, nu accepta altă variantă. Știa clar că își vrea mama doar pentru el. Bebelușul nou-născut nu avea preferințe. Avea nevoie de cineva, oricine, care să stea cu el și să îi împlinească nevoile primordiale. Așa că am considerat că, pentru binele întregii noastre familii, tati să preia îngrijirea nou-născutului, iar eu pe cea a bebelușului de 18 luni. Nu i-am tratat și nu le-am oferit atenția mea în mod egal. Mai sunt și situațiile în care unul din ei e bolnav, când el e cel care primește mai multă atenție și îngrijire decât ceilalți doi. Sigur, au fost si zile în care s-au îmbolnăvit toți 3 deodata și atunci am făcut ca și omul ala din problema menționată - nenumărate drumuri de la unul la altul, dar știam că nu va dura o veșnicie. Chiar nu știu cum fac mamele care au unul sau mai mulți copii bolnavi pe viață. Dar trebuie să fie crunt. O alta situație în care încerc temporar să-i împac pe toți trei - de zilele lor de naștere, când primesc toți trei cadouri, sărbătoritul primește ce vrea el, iar frații ceva mai simbolic, sau un cadou cu care să se poată juca toți trei. În același timp, fac diferențe între ei când e vorba de cadourile de Crăciun. Pentru că sunt 3 și pentru că nu sunt de acord cu epuuzarea completă a bugetului doar pentru a le îndeplini orice dorință, dar nici nu vreau să-i frustrez la fiecare Crăciun, doar unul din ei primește cadoul mai scump, câte unul din copii pe Crăciun. Ceilalți doi primesc și ei cadouri din cele înscrise pe listă, dar nu neaparat cel pe care si-l doresc cel mai mult.<br />
Nu le iau nici haine sau alte lucruri de care au nevoie în mod egal. Fiecare primește după nevoi sau poate nu primește nimic, dacă nu are nevoie. Și dacă unul din ei are o zi proastă sau a trecut printr-o situație dificilă, acela va fi prioritar pentru mine în acel moment. Deci nu! Nu îi voi trata egal. Pentru că sunt diferiți, atât ca vârstă, cât și ca fire, comportament sau nevoi. În aceeași situație și circumstanțe ei vor reacționa diferit și eu, la rândul meu, mă voi raporta diferit, în funcție de ce nevoi voi considera ca au. Si acum bomba! Chiar daca pentru fiecare din ei mi-aș da viața, fără exagerare, nu îi voi iubi la fel. Pentru ca ei nu sunt la fel. Nici măcar dacă ar fi unul, nu l-aș iubi la fel și nu m-aș purta la fel în situații asemănătoare. Îi iubesc diferit pe fiecare, mi se pare firesc așa și nu mă simt vinovată pentru asta. Iar dacă va veni ziua, si sigur va veni, în care îmi vor reproșa că nu am fost imparțială cu ei, eu una nu voi avea remușcări. Pentru că știu că misiunea de a fi cu lupul, capra și varza întregi până la adânci bătrâneți nu este una realistă și nu aș putea s-o țin intr-un efort continuu de genul ăsta la nesfârșit.CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-2714681284108977132018-05-17T22:58:00.000-07:002018-05-17T23:02:31.192-07:002/3Vă mai aduceți aminte de fracții? Eu mi-am reamintit datorită temelor copiilor. 2/3 e o fracție care ne spune că avem de împărțit 2 bucăți din ceva la 3 persoane. Această operație nu are soluția în mulțimea numerelor naturale, dar vom putea efectua împărțirea printr-o fracție - 2/3. Simplu. Asta dacă nu aveți cumva de împărțit 2 ouă kinder la 3 copii, 2 înghețate la 3 copii, 2 brațe, 2 ochi, 2 părinți - toate la 3 copii.<br />
Imaginați-va că aveți de mers la 3 ședințe cu parinții, în aceeaști zi la aceeași ora +/-. Să vă vad cum rezolvați această împărțire. 😉 Sau sunteți pe plajă - unul din copii vrea să înoate până la nu știu care insulița ce se vede în zare și chiar dacă e un înotator mai bun decât voi, nu-l puteți lăsa neînsoțit, altul vrea să faceți împreună castele de nisip, iar al treilea să-l însoțiți de-a lungul plajei în căutare de pietricele și scoici. Nu e un exemplu ipotetic, ci unul cât se poate de real. Nu uitați datele problemei: avem 2 părinți și 3 copii. Acum realitatea nu mai pare atât simplă ca pe hârtie. <br />
În realitate va trebui să-l amâni pe unul dintre copii ca să-i dai prioritate altuia. Pe care dintre ei? Ai de ales - îl amâni pe cel care e tot timpul înțelegător, pentru că nu va face crize acolo pe plajă sau să te gândești de ce să-l sacrifici tot timpul pe același copil, doar pentru ca e înțelegător și că poate ar trebui să-i cultivi răbdarea, chiar acolo pe plajă, celuilalt copil, deși știi că asta presupune o furtună de emoții intense, greu de potolit.<br />
Când erau mai mici și îi aveam doar doi și le trebuia în brațe, îi purtam câte unul pe fiecare șold sau unul în față și celălalt in spate. Când i-am avut trei, unul din ei a trebuit să fie amânat. Pe care dintre ei să-l amâni? Dacă o să mă vedeți vreodata într-un parc, parând foarte amuzată, să știți că am asistat la o scenă în care 2 părinți și 2 seturi de bunici însoțeau destul de implicați un copil care se dădea pe tobogan, în leagăn sau făcea primele încercări pe bicicleta fără roți ajutătoare. Și doar voi părea amuzată, pentru că în realitatea va urla o mare INVIDIE în mine 😆.<br />
Să vă mai spun ceva. De fapt fracția 2/3 nici măcar nu e cea potrivită pentru o familie ca a mea. Idealul nostru ar fi 2/5. Pentru că suntem 5 membri, însă primii sacrificați vom fi noi, adulții. Și nu e drept. Avem și noi nevoi pe care trebuie să ni le împlinim, dorințe, ca să nu ajungem la bătrânețe niște frustrați că am dat titul pentru copii, iar ei sunt nerecunoscători (ata dacă o să ajungem să îmbătrânim, pentru că lucrăm în mediu toxic 😂) sau ca să nu le lăsăm copiilor impresia ca totul li se cuvine doar lor.<br />
De ceva vreme, cam de când ăștia mici sunt mai independenți, am început să facem loc și pentru nevoile noastre. La început au protestat, fiecare în felul lui, nu puteau integra această schimbare, dar încet-încet au început sa o accepte. Sigur, deocamdată nevoile lor sunt pe primul loc pentru noi, dar totuși acum, în prioritizarea nevoilor membrilor familiei noastre sunt incluse și nevoile noastre. Dacă eu am nevoie să stau puțin în liniște să citesc sau să scriu ceva, cum fac acum, o să comunic despre aceasta, iar ei, de cele mai multe ori acceptă și mă ajută în acest sens, căutându-și altceva de făcut.<br />
Pe final atâta vă mai spun - aștept cu răbdare concediul, în care îmi voi putea satisface nevoia de a sta în sezlong sub umbrela de soare cu un fresh exotic în mână, fără să trebuiască să-l împart cu încă 3 inși și să admir marea la orizont în liniște... ( oops! Să ma trezească cineva😍)CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-27366073815384757392018-05-12T23:58:00.000-07:002018-05-12T23:58:11.969-07:00ManifestMă gândeam zilele trecute de ce oamenii simt nevoia sa-i judece pe alții. Acest lucru este cu atât mai evident în comunitățile de mămici, motiv pentru care am cam renunțat la majoritatea grupurilor la care aderasem la începuturile "carierei" mele de mamă. Mămicile te judecă pentru ce faci cu copiii tăi, pentru ce nu faci și ele consideră că ar trebui sa faci. Dacă stai să apleci urechea la toate judecățile auzite, începi să te gândești că ți-ai nenorocit copiii pe viață și că mai bine te duceai la servici, că măcar acolo știai clar ce ai de făcut și cum să-ți duci la bun sfârșit sarcinile, iar îngrijirea copiilor o lăsai în seama specialiștilor, care au pregătirea necesară să o facă perfect, așa cum tu niciodată nu vei putea.<br />
Adevărul e ca este o meserie grea, pentru care cele mai multe dintre noi nu am fost pregătite adecvat sau suficient. Câteodată ma simt ca un orb in deșert. Se zice că ar trebui să-ți asculți instinctele. Dar ce te faci când ești o persoana exagerat de rațională și perfecționista pe de-asupra, extrem de exigentă și critică cu tine insăți? Când nu știi, sau poate ai uitat, cum să-ți asculți inima? Când preiei subconștient reacțiile părinților tăi, confundându-le cu instinctele, pentru că ei sunt singurul exemplu cunoscut de tine, singurii tăi profesori in meseria de părinte?<br />
Departe de mine gândul de a-mi judeca părinții. Deși trebuie să recunosc că am făcut-o de multe ori până să înțeleg și să accept că și ei au făcut ce fac și eu acum - m-au crescut așa cum au considerat că e mai bine. Totuși nu cred că e lipsit de respect sau că îi judec, dacă recunosc unde au greșit, ca să pot sa fac altfel cu copiii mei. Părinții mei cinsiderau probabil că unui copil nu trebuie să îi arăți sau spui că îl iubești, ca să nu crească un răsfățat. Mai considerau că trebuie să-l critici dacă greșește, dar și atunci când îi reușește ceva, arătându-i că oricum putea să se străduiască mai mult și sa aibă un succes mai mare. Așa considerau ei că mă ambiționează să-mi depășesc limitele si să progresez. Din păcate rezultatul a fost exact opus. Am refuzat să progresez atunci când am simțit o presiune exterioară, m-am considerat lipsită de valoare, niciodată satisfăcuta de rezultatele mele, chiar dacă îmi atingeam scopul. Am considerat ca merit să fiu prețuită doar atunci când primesc aprobarea celorlalți, ca niciodata nu voi fi perfectă, dar tânjeam după acea perfecțiune.<br />
Pentru că am conștientizat nocivitatea acelor comportamente, mi-am stabilit încă de la primul copil niște principii clare referitor la ce NU vreau să fac cu copiii mei. Pentru a putea schimba tiparul am avut nevoie de un mare auto-control si am depus eforturi semnificative pentru a-mi înabuși anumite reacții, dar și pentru a-mi provoca altfel de reacții. Nu știu dacă vă puteți imagina asta, dar pentru mine chiar să rostesc "te iubesc" însemna un efort. Dar pe lângă acestea de mai sus, încă mai am anumite comportamente pentru care mă blamez. Îmi dau seama când gŕeșesc, dar nu reușesc să ma controlez pe deplin, pentru că cel mai probabil vin din experiențele dureroase îngropate adânc în subconștientul meu. Dureri la care nu am ajuns să sap, de frică pentru ce aș putea simți.<br />
Pentru că am avut parte de atâta criticism în copilărie, am ajuns să-mi fie extrem de frică de critică. Mă simt rușinată, incapabila, imperfectă, niciodată suficient de bună si extrem de afectată de judecata altora. Si totuși - nimeni nu are dreptul să mă judece, iar eu nu trebuie să caut aprobarea nimănui. Pentru că nimeni nu trăiește in pielea mea, fiecare am avut experiențe diferite si fiecare om va reacționa diferit, nu mai rau sau mai bine, doar diferit, in funcție de experiențele si trăirile proprii legate de acele experiențe. Dacă eu voi greși, nimeni, in afară de mine, nu va suporta consecințele acelor greșeli. Astfel că imi asum greșelile si imperfecțiunile, dar si succesul și realizările. Iar cei care simt nevoia să judece, o fac pentru că au și ei durerile lor și simt cumva nevoia să fie validați în ceea ce fac, căutând pe cineva care a greșit mai mult. Asta le permite să se refugieze din calea propriilor sentimente de vinovăție. Fiecare din noi poate alege - să judece sau să nu-i judece pe alții. Eu aleg să REFUZ să mă mai simt afectată de judecata altora sau să caut să fiu acceptată în funcție de reușitele mele. Și mai refuz să-i judec pe alții prin prisma propriilor mele experiențe. Punct!CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-86949923623906384202018-05-11T23:11:00.000-07:002018-05-11T23:11:00.485-07:00Temele, bata-le vina! :))))Copiilor mei nu le plac temele. Cred ca nu sunt singurii in aceasta situație 😁. La cei 11, respectiv 10 ani, câți au cei doi școlari ai mei, încă s-ar juca întruna și se frustrează maxim când sunt nevoiți să-și "piarda timpul prețios" făcând teme. Nu refuză să și le facă, pentru că sunt foarte conștiincioși când e vorba de școală, dar câteodată se lasă cu lacrimi de frustrare și crize. Eu nu am încă o părere dacă e bine sau nu să primească teme, dar încerc să le fiu alături cu mângâieri și suport emoțional ori de câte ori li se întâmplă sa fie furioși pe faptul că au vreo temă care li se pare a fi o povară. Așa s-a întâmplat și zilele trecute. Vlad, cel de 11 ani, a primit o temă foarte faină, zic eu, care îi oferea o bună ocazie de introspecție, care avea menirea să-i liniștească tumultul gândurilor haotice și să-l faca sa se adâncească în suflețelul lui, să-și analizeze simțurile. Dar pentru că el își dorea să se joace cu frații lui, care nu aveau nimic altceva de făcut, nu reușea să vadă frumusețea acestei teme, iar de aici, până la o criză drumul a fost foarte scurt. Ce era să fac? Dacă i-aș fi spus că nu are dreptate, că nu are dreptul sa fie furios pe o astfel de temă și că de fapt tema e una foarte frumoasă, l-aș fi făcut probabil să se simtă inadecvat, sau poate că aș fi creat o oarecare distanță intre noi, ar fi simțit că nu îl înțeleg și cine știe câte alte gânduri de pre-adolescent i-ar fi umblat prin căpșorul ăla atât de drag mie. Ce-am făcut? Am stat lângă el, l-am lăsat să-și verse nervii si frustrarea, i-am cinfirmat că știu că și-ar fi dorit să fie acum la joacă si că simte că tema asta e un inamic cu care trebuie să lupte și să-i reziste. Dar în final, când s-a liniștit, am fost amândoi de acord că nu are altă soluție decât să se apuce de treabă. Iar eu m-am oferit să stau langa el și să-l ajut.<br />
Acuma, după o introducere poate prea detaliată, ar fi cazul să vă spun și despre ce era vorba în tema primită. A primit o poezie despre cum și ce poți invăța de la toate lucrurile care ne înconjoară - de soare, vânt, lună, stânci, păsari etc. Iar după ce o va fi citit, să scrie ce a simțit după citirea acestei poezii. Și nu știa de unde și cum să se apuce de această temă. Mai era stresat și pentru ca avea un anumit număr de propoziții pe care trebuia să le scrie, număr care i se părea prea mare. (Nu-i place să scrie pentru că i-a intrat în cap ideea că scrie urât si din cauza asta îi ia foarte mult timp și bibilește fiecare literă pe care o scrie, iar asta îi ia și mai mult timp). Ok. Pentru început i-am spus că nu vreau să se gandească la faptul că are de scris un anumit număr de propoziții, pentru că fiecare om poate simți diferit și nu te poți programa să simți un anumit număr de sentimente. Bun. Problema 1 rezolvată. A răsuflat ușurat. 2. I-am spus să-și ia o coala alba si un pix și că eu urmează să-i citesc poezia o dată, de două ori sau de câte ori are el nevoie, iar el sa noteze pe foaie cuvintele care îi apar în gând în timp ce eu citesc. Mi-am folosit toate talentele de care dispun ca să i-o citesc cu intonație, așa cum îmi aminteam eu că o făceam la școala. 😉 Și încet încet au apărut pe foaie și cuvintele. Am lăsat deoparte poezia și i-am spus să își închidă ochii, iar eu îi voi citit cuvintele scrise de el și el va trebui să-mi spună ce imagine îi apare în minte atunci când le aude. Cuvintele au început să se transforme în propoziții. Dupa, mai ramasese un fleac, să-și ordoneze propozițiile și tema a fost gata. A mai vrut să știe dacă am simțit si eu ceva dupa citirea poeziei și ce am simțit. Am povestit și despre asta. Am avut un moment incredibil de conectare și împărtășire a emoțiilor si gândurilor. A fost minunat. La final am mulțumit sincer acestei teme pentru momentele frumoase pe care ni le-a adus în cale și ne-am despărțit de ea ca de un prieten, el s-a dus la joacă, eu la spălat vase.🤣CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-77938675760176064792018-04-30T12:36:00.000-07:002018-04-30T12:36:11.672-07:00Lecția de istorieMda... nu am mai scris demult...a trecut un an.<br />
Însă mi-am propus sa fac acest blog mai activ, mai ales că am tot fost sfătuită să scriu mai des, că imi face bine. 😊<br />
Azi va fi despre istorie. Nu știu cum a fost pentru voi, dar pentru mine orele de istorie si geografie erau extrem de plictisitoare. Ni se predau informații seci, ani, date statistice, alte diverse chestii pe care trebuia doar să le memorezi, fără să fi văzut sau pus mana pe ceva concret. Abia adult fiind am inceput să privesc istoria si geografia ca pe ceva interesant. Astfel că, atunci când l-am auzit pe Vlad cât de mult nu-i place geografia, mi-am amintit de mine la vârsta lui și am căutat modalități de a-l face curios și de a-l ajuta sa vadă această disciplină in toata splendoarea. O să povestesc despre lecția de geografie într-o altă postare, cât de curând, promit. Azi este despre istorie.<br />
Am profitat de șirul acesta de zile libere si vremea frumoasă și am făcut câteva excursii de o zi prin împrejurimile Clujului. Prima oprire a fost la Apullum (așa se numea Alba Iulia pe vremea când era castrum roman). Nu am mers intamplator, ci pentru Festivalul Roman Apullum. Copiii au putut vedea cum erau îmbrăcați dacii, dar si trupele romane, replici ale monezilor, îndeletnicirile, cum se fabricau cămășile de zale, gentile de piele și multe altele, prin ce se deosebeau anumite trupe de romani de altele. I-au vazut pe romani marsaluind, zidurile de apărare facute din scuturi, tipurile de arme folosite, atât de daci, cat si de romani. Am mai asistat si la câteva reconstituiri istorice ale luptelor intre daci si romani. Au ascultat povești despre aceștia spuse de istorici, dar pe intele<br />
sul lor. A fost minunat, ne-a placut tuturor foarte mult si vom mai reveni cu siguranță. Azi am mai făcut o incursiune in istorie, vizitând ruinele castrului roman Porolissum, aflat in județul Salaj. Un loc idilic, liniște, natură, încărcat de istorie. Parcă eram intr-o poveste. Nu ma asteptam să fie atât de mare, rezervasem o jumatate de ora maxim vizitei, dar ne-am întins pe vreo 2 ore si am mai fi putut sta. Un mare plus - aplicația recomandată de paznic, izi-travel, care ne-a fost un ghid excelent (de aplicație zic). Situl arheologic este destul de bine conservat si am decis sa mai mergem o data, dar sa ne pregatim sa rămânem acolo o zi intreaga, pentru ca e mult de explorat. Una peste alta, am avut niște zile minunate, petrecute integral cu familia, cu multa conectare si deconectare de la grijile zilnice.<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjuWI215WhydaibdY0KJQGt7Mk_cOC0NRIN2ElhUhU_kN4X1-pYgsQzHy7NW8sFrXz5DV4AK8PX-9VZM87H-oEaX39muHHExFL8Cc4qIqrTjNdCupVOmndklIADNsi-Ov97RkSCOA1WuN8/s1600/20180430_153448.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1600" data-original-width="900" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjuWI215WhydaibdY0KJQGt7Mk_cOC0NRIN2ElhUhU_kN4X1-pYgsQzHy7NW8sFrXz5DV4AK8PX-9VZM87H-oEaX39muHHExFL8Cc4qIqrTjNdCupVOmndklIADNsi-Ov97RkSCOA1WuN8/s320/20180430_153448.jpg" width="180" /></a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEisWvtiCFOKmGGik1v3R6Akl9DqsKRrAnuIMOx-Z69MiOpejPNLdaJZLhinp5lmXAXL_KFtOtkDkcLLtzIuru0aFlwYYZyfz6oMCDC0RB8JZcmevY93xK6X8GOQY_8NRAgm98l3mWMeIc8/s1600/20180430_154051.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1600" data-original-width="900" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEisWvtiCFOKmGGik1v3R6Akl9DqsKRrAnuIMOx-Z69MiOpejPNLdaJZLhinp5lmXAXL_KFtOtkDkcLLtzIuru0aFlwYYZyfz6oMCDC0RB8JZcmevY93xK6X8GOQY_8NRAgm98l3mWMeIc8/s320/20180430_154051.jpg" width="180" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhaevG5KfbuX33fDoICflm7Ul-f0RFIKMuzH6C6M2wJQm9mhy88TE5PqmL5DGHFOyyx0Jqjioq3f0FIWu-BhxsLFhUTFY85OJwIDhxPiAfeR1fRspehsOecvBwClFnVx0mmLFfglw9SD5k/s1600/20180430_154456.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1600" data-original-width="900" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhaevG5KfbuX33fDoICflm7Ul-f0RFIKMuzH6C6M2wJQm9mhy88TE5PqmL5DGHFOyyx0Jqjioq3f0FIWu-BhxsLFhUTFY85OJwIDhxPiAfeR1fRspehsOecvBwClFnVx0mmLFfglw9SD5k/s320/20180430_154456.jpg" width="180" /></a></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi_URnR8yKIYzTY0V6rDu7xRnJKbbp_3OGddyu-b-U1809dsb7xiZVnpv9M7NrviFPvQcxUW0w8SPHovPhfVce2kHKYjycx2gdvF6yn_bUSNprBkqmlTBpeZ_zdX5LFxoKwqAYf0lv4Xa8/s1600/20180428_122636.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1600" data-original-width="900" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi_URnR8yKIYzTY0V6rDu7xRnJKbbp_3OGddyu-b-U1809dsb7xiZVnpv9M7NrviFPvQcxUW0w8SPHovPhfVce2kHKYjycx2gdvF6yn_bUSNprBkqmlTBpeZ_zdX5LFxoKwqAYf0lv4Xa8/s320/20180428_122636.jpg" width="180" /></a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhyL3_AN52rsNgggrrfVs3FeAsbjSmlN0IeJekcjxtO8h2oWrdnBVxjhZ0Xj8aiAk7z1ftUGb9wxNnR4o6jfNnRcMnwI6Hg1-tngu_xpS4bLlMzRMV4KoMY1vw6yWUnvkNn1BMoEVxm8C8/s1600/20180428_161824.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="900" data-original-width="1600" height="180" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhyL3_AN52rsNgggrrfVs3FeAsbjSmlN0IeJekcjxtO8h2oWrdnBVxjhZ0Xj8aiAk7z1ftUGb9wxNnR4o6jfNnRcMnwI6Hg1-tngu_xpS4bLlMzRMV4KoMY1vw6yWUnvkNn1BMoEVxm8C8/s320/20180428_161824.jpg" width="320" /></a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-44579370416238842232017-04-17T02:27:00.001-07:002017-04-17T02:27:20.044-07:00Unde pleaca prietenii cand ai nevoie de ei?Nu am fost niciodata genul de persoana care sa aiba multi prieteni, nu aveam nevoie de multi, mai mult de-atat, nu m-am simtit niciodata confortabil sa fiu inconjurata de multe persoane, ma facea sa ma simt pierduta, dezorientata. Cu toate acestea, simteam nevoia, pentru ca noi oamenii suntem totusi fiinte sociale, sa am unu-doi-trei prieteni cu care sa impartasesc ganduri, idei, sentimente, intamplari. Si asa a si fost, in liceu aveam 2 prietene, in facultate alte 2, cand am inceput munca eram 5 prietene, cu care ieseam la sfarsit de saptamana si ne distram, povesteam, radeam. Erau persoanele care se bucurau de compania mea si de a caror companie ma bucuram eu. Ma simteam bine sa apartin de un grup de prieteni. Cand am ramas insarcinata insa lucrurile au inceput sa se schimbe. Nu am mai avut chef sau putere sa pierd noptile in localuri, as fi dormit toata ziua, daramite noaptea si am inceput sa refuz iesirile. Evident ca dupa cateva refuzuri, nici nu am mai fost chemata sa ma alatur. Atunci am inceput sa simt ca se lasa o raceala in relatia cu prietenii, se casca o prapastie intre mine si ele. Orgoliul nu m-a lasat sa le spun ce simt, speram sa inteleaga, sa-si dea seama ca ma ranea distanta aceasta aparuta intre noi. Dar mai grav decat pierderea prietenilor a fost alt sentiment, care aparuse ca o consecinta, simteam ca ma pierd pe mine, cea care eram inainte sa raman insarcinata. Nu ma mai recunosteam, eram mereu bosumflata, cu stari confuze, care se schimbau de la un minut la altul - schimbarile hormonale isi faceau simtita prezenta. Eram furioasa pe cei care "m-au parasit" dar cel mai mult eram furioasa pe mine, pentru felul in care simteam. Stiam ca nu mai sunt ce de dinainte, dar nu puteam face nimic sa schimb. Nu mai gaseam resurse sa ma bucur, sa ma relaxez, sa ma bucur de sarcina si ma simteam vinovata pentru tot ce se intampla cu mine si in jurul meu. Apoi s-a nascut bebe, iar starile de care speram eu sa scap nu numai ca nu au trecut, ci dimpotriva, s-au accentuat. Ma simteam legata de maini si de picioare de un bebelus neajutorat, care avea nevoie de mine tot timpul, care plangea mult, care ma facea sa ma simt incapabila, care nu vroia sa se impace cu noua pozitie pe care o avea si care vroia sa scape din toata istoria asta si sa se intoarca in timp, in perioada de dinainte de a ramane insarcinata. Vroiam sa fiu libera din nou, sa pot face tot ce faceam inainte, fara sa fiu legata de o fiinta mica si neputincioasa. Si pentru ca nu reuseam sa ma bucur de ceea ce primisem, pentru ca ar fi trebuit sa ma simt fericita, o privilegiata sa am ceea ce unele femei doar cu foarte mult efort reusesc sa primeasca, ma simteam profund vinovata, defecta. Asa a intrat in viata mea depresia - pe nevazute, pe nesimtite, o depresie urata care m-a aruncat undeva jos de tot si din care nu stiam cum voi reusi sa ma ridic. Mi-ar fi prins bine sa-i am pe prietenii mei acolo, dar nu i-am lasat. M-am retras, am pus un zid intre mine si ei, din orgoliu, din asteptari ca ei sa inteleaga ca am nevoie de ei, fara ca eu sa le arat asta, dar si din rusine pentru ceea ce devenisem si ceea ce simteam. Da, ma simteam rusinata ca nu sunt mama perfecta, asa cum ma asteptam eu sa devin. Ii invinovateam pe ei, ca nu au stiut sa se apropie de mine, chiar daca eu ii respingeam, ca nu treceau prin aceleasi clipe grele ca si mine si nu aveau cum sa inteleaga - nopti, zile nedormite, plansete multe - ale bebelusului si ale mele, dar cel mai mult ma invinovateam pe mine. Si uite asa mi-am pierdut eu prietenii. Aproape pe toti. In afara de unul. O singura prietena imi mai ramasese, careia nu stiu cum sa-i multumesc, pentru ca datorita ei, prezentei ei fizice zilnice in viata mea, pentru ca chiar daca nu intelegea ce se petrece cu mine de fiecare data, a ramas acolo, m-a sustinut, am reusit sa sper ca nu-i totul pierdut, sa ma ridic si sa merg mai departe. MULTUMESC VALERIA!<br />
Intre timp, in functie de perioadele in care erau copiii mei, mi-am facut si alte prietene, mamici si ele, care treceau sau au trecut prin aceleasi situatii ca si mine, care intelegeau prin ce trec, care nu asteptau de la mine sa fiu disponibila oricand, pentru ca nici ele nu erau disponibile oricand. Cu niciuna din ele nu am reusit sa formez aceeasi legatura stransa cum reusisem odata, inainte sa am copii, dar treptat nevoia aceasta de a avea prieteni foarte apropiati s-a risipit. Pentru ca nici eu nu mai sunt aceeasi Cristina. Acum sunt Mama Cristina, cu defecte si calitati, cu bune si rele, care isi ajuta prietenii si le e alaturi, dar doar dupa ce le satisface nevoile copiilor ei si care a renuntat la randul ei sa mai aiba asteptari de la prieteni sa fie acolo pentru ea exact atunci cand are ea nevoie. Si da, ma simt mai bine aici unde sunt acum. Daca mi-i dor de cealalta Cristina? Nu. Simt ca am crescut mult de-atunci, emotional, spiritual (chiar si in kilograme, daca sunteti curiosi 😄). Ma simt bine in pielea mea, ma simt exact in locul potrivit si nu mai am asteptari nici chiar de la mine. Pana la urma, din toate lucrurile care ni se intampla, putem invata si creste. CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-41187837095186834532016-02-21T23:58:00.001-08:002016-02-22T00:01:06.312-08:00Ai cazut? Ridica-te si mergi mai departe!Fiecare dintre noi isi doreste sa fie un parinte bun pentru copilul sau. Si daca sunt zile in care totul merge struna, le suntem alaturi, ne simtim bine impreuna, sunt si zile in care pur si simplu o dam in bara. Sunt zilele in care toate ne merg prost - stresul de la servici, o cearta cu sotul, cu parintii, prieteni, alergatura inutila de peste zi...iar cand ajungem acasa la copii, toata starea asta nu ne ajuta sa ne conectam, sa fim calmi si rabdatori, zambitori si bine dispusi. Singurul lucru pe care ni-l dorim este sa fim lasati in pace de toata lumea. Dar copiii nu sunt toata lumea. Ei vor incerca sa-ti atraga atentia, sa te simta prezenta. In unele momente vei reusi sa apreciezi efortul lor, dar in altele...Ei bine, asta-i adevarul - iti vei varsa nervii pe ei. De ce tocmai pe ei? Pentru ca ei stiu sa te impinga peste limitele tale, pentru ca atunci cand nu te simt prezenta vor incerca sa te aduca la realitate intr-un mod nu chiar placut, daca toate celelate posibilitati nu au dat rezultate. Dar adevaratul motiv pentru care iti versi tot necazul pe ei, este pentru ca esti sigura ca, orice ai face, ei te vor iubi si te vor ierta. Este minunat sa ai pe cineva care stii ca nu te va blama, judeca si te va iubi neconditionat. Dar asta are un pret mult prea mare. Copilul isi va sacrifica iubirea de sine pentru a te iubi pe tine. Atunci cand esti furios pe copilul tau, el te va ierta, dar va transfera toata vina asupra sa. Se va gandi ca tu nu se poate sa fi gresit, iar atunci singurul care a gresit este el, copilul. Va simti poate ca nu merita dragostea ta, pentru ca iti provoaca atata suferinta. Tu esti perfect, ceea ce inseamna ca el nu este. Tu, parintele, stii ca acest lucru nu este adevarat, dar el nu stie.<br />
<br />
Ce-i de facut?<br />
<br />
E simplu - ii spui "Iarta-ma, mi-am iesit din fire...imi pare rau..." Fara sa continui cu " ...dar tu m-ai provocat cu..." Constientizeaza si accepta ca ai venit la el pe punctul de a exploda, el fiind doar o scanteie in calea furiei tale. Unii considera ca a-ti recunoaste greseala in fata copilului este semn de slabiciune, dar nu este. Dimpotriva, e nevoie de curaj pentru a face asta.<br />
<br />
Dar mai avem ceva de invatat. Nu este suficient doar sa-i cerem iertare copilului si sa uitam, ca apoi, data viitoare, sa repetam greseala la nesfarsit. Incearca sa analizezi obiectiv, pas cu pas, ce ti-a provocat reactia, cum ai fi putut evita manifestarea negativa indreptata inspre copil si, eventual, iti poti face un plan de actiune cu ce ai putea face ca sa nu se ajunga la astfel de situatii in viitor<br />
<br />
Si nu ramane blocat in sentimentul de vina. Iarta-te, ridica-te si mergi mai departe! Reconecteaza-te cu copilul tau, razi cu el, joaca-te!<br />
ACristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-9543104343999676582016-01-11T10:43:00.001-08:002016-01-11T10:43:51.243-08:00Dovada de iubire neconditionata :)Da, am primit o astfel de confirmare - ca am reusit sa le dovedesc copiilor acest lucru. :)<br />
<br />
Mi-a spus azi Daria ca vrea sa discutam o intamplare de la scoala care a deranjat-o si sa discutam cand vom fi doar noi doua. Abia seara, la culcare, cand ceilalti doi erau in lumea viselor, fata mea, care de obicei e prima adormita, a prins momentul. Mi-a spus ca un coleg a suparat-o foarte tare si ca a umilit-o in fata copiilor si ca a plans (mi-a descris exact situatia, dar nu o voi relata aici, fiind o chestie personala pentru ea si sigur nu ar fi de acord sa vorbesc public despre acest subiect) iar d-na cu care avea atunci ora a linistit-o si i-a spus copilului sa-si ceara scuze. Ok. Dar totusi nu inteleg ceva: Daria, care acasa nu se lasa calcata in picioare de nimeni, care ii bate pe fratii sai cand acestia o enerveaza, care ne sfideaza si pe noi cand crede ca e nedreptatita sau furioasa ca nu-i ies planurile asa cum si-ar fi dorit! Aceasta Daria la scoala e un copil care nu riposteaza si se lasa umilita? Ceva nu mi se lega. Asa ca am intrebat-o de ce e atat de diferita la scoala fata de cum e acasa.<br />
- pentru ca la scoala ma cearta doamna invatatoare daca as face ce fac si acasa si nu-mi place.<br />
-ok, dar si eu te cert acasa.<br />
-da, dar acasa e altfel. Cu tine stiu sigur ca si daca ma certi, si daca fac prosii, tu oricum o sa ma iubesti. Si mami, tu trebuie sa ma intelegi - pentru mine e prea greu sa fiu cuminte tot timpul. Eu sunt prea mult timp cuminte la scoala, si la ore, si in pauze si cand vin acasa, am prea multe adunate de cand am fost cuminte la scoala, asa ca macar acasa lasa-ma sa fac ce vreau eu.<br />
<br />
Nu-i asa ca-i minunata fetita asta a mea? Minunata si inteleapta! Si sper ca in timp o sa prinda si curaj sa-i confrunte si pe cei care o calca prea tare pe batatura, sa nu ne incasam doar noi, ce de-ai casei, toate rosiile. :)CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-81777914064161476832015-08-25T05:44:00.000-07:002015-08-25T08:14:55.930-07:00Cu micutul la dentistAm fost azi cu Misu la dentist, misu avand 3 ani si7 luni. Desigur, ar fi fost bine ca aceasta prima vizita sa fi fost facuta inainte ca Misu sa aiba vreo problema, dar cum mie, cel putin, niciodata nu-mi ajunge timpul, decat atunci cand sunt stransa cu usa, asa a fost si de data asta. Am vazut la el, din intamplare o carie, interdentara, iar la o examinare mai atenta am vazut ca mai are inca 2 premolari cariati. Norocul nostru a fost ca toate erau carii superficiale. Am facut programarea, l-am anuntat pe Misu ca va merge la dentist sa-i repare dintisorii, fara sa fac mare tam-tam din asta, ca sa nu-l panichez, desi nu eram chiar foarte linistita. Ma gandeam cu groaza ce ma fac daca nu coopereaza. Programarea am avut-o la o saptamana dupa ce am sunat si l-am anuntat pe Misu. Toata saptamana nu i-am mai pomenit despre dentist, decat seara, cand spalam dintisorii, dar si atunci o faceam ca si cum ar fi ceva absolut normal: "ia sa mai vad ce face dintisorul asta al tau...aham, e bine, o sa mergem la dentist si o sa-l repare". Aseara inainte de somn am povestit prima data mai mult despre ce o sa se intample la dentist. El m-am intrebat cu o jumatate de glas daca o sa-i faca injectie, probabil a retinut ceva despre injectie de cand a mai fost cu mine la dentist pentru vreo problema de-a mea si i-am spus ca nu. De dimineata am pregatit impreuna periuta de dinti s-o luam cu noi la dentist sa curatam dintisorii inainte sa-i repare domnul doctor, i-am mai povestit inca o data ce-l asteapta acolo, de la spalat dintisorii, asezat pe scaun, ca o sa fie ridicat cu tot cu scaun ca si intr-un lift, ca o sa trebuiasca sa tina gura deschisa pana lucreaza la dintisori. Am ajuns la cabinet mai devreme, intentionat, ca sa aiba timp sa se acomodeze, sa mai stea in sala de asteptare, sa-si traga sufletul, sa nu fie grabit de nimeni. Mi-a spus incetisor ca i-i frica. L-am tinut de manuta si i-am spus ca stiu ca i-i frica si ca o sa fiu langa el tot timpul si o sa-l tin de mana. L-am asigurat inca o data ca n-o sa-l doara si ca n-o sa i se faca nicio injectie si m-am comportat in continuare ca si cum nimic deosebit nu urma sa se intample. Nu l-am bombardat cu grija excesiva si nici cu detalii excesive, tocmai ca-i dau incredere ca totul e in regula. Ce a urmat, m-a uimit si pe mine si pe domnul doctor, care la telefon mi-a spus sa-l aduc, dar ca nu crede ca o sa stea. Misu s-a asezat dezinvolt pe fotoliu, a deschis gura, ca si cum ar mai fi fost de nenumarate ori la dentist si stia exact ce ar trebui sa faca, pas cu pas. Dentisul a fost si el de nota zece, i-a aratat cu ce instrumente ii va lucra, l-a incurajat sa puna mana, sa vada ca nu inteapa nimic, l-a incurajat tot timpul cat a lucrat, se vedea ca era si el mirat de cum statea Misu, asa ca a reusit sa-i faca toate 3 cariile, ceea ce a fost mult peste asteptarile mele si ale doctorului. Nu va pot descrie cat de usurata am iesit de la dentist si cat de mandra sunt de copilasul asta ca a avut incredere in mine, in ceea ce i-am povestit si cat de curajos a fost. Nu ama cred mare experta, dar am zis sa insir aici cateva sfaturi pentru o prima interventie la dentist pentru copilul mic, reiesind din experienta noastra.<br />
<br />
1. Alegeti un dentist cu experienta, care sa stie exact ce are de facut si sa ia decizii rapid, copilul mic nu are rabdare sa astepte prea mult.<br />
2. Examinati des dintisorii micutilor, ca sa nu ajunga la dentist cand cariile sunt profunde si e nevoie de anestezie.<br />
3. Cand ati decis ca micutul are nevoie de o interventie la dentist, comunicati-i acest lucru, fara sa faceti o tragedie din asta, chiar daca vi se pare ca pica cerul peste dvs. :(<br />
4. Nu insistati cu detalii nici prea des, nici prea multe, pentru ca altfel s-ar putea copilul sa va simta agitatia interioara si sa se panicheze sau sa nu aiba incredere in asigurarile dvs ca va fi bine.<br />
5. Chiar inainte de a ajunge la dentist, ii puteti da detalii mai multe descriindu-i exact procedura care il asteapta.<br />
6. Incercati sa ajungeti cu vreo 10 minute inainte la dentist, ca sa-i dati copilului timpul necesar pentru a se acomoda cu cabinetul.<br />
7. Daca va spune ca i-i frica, nu-i negati sentimentele spunandu-i ca n-are de ce sa-i fie frica. Asigurati-l ca-l auziti, ca stiti ca i-i frica si eventual ii mai povestit o data ce urmeaza sa se intample.<br />
8. Evitati sa va aratari prea grijulie, sa-l cocolositi, pentu ca s-ar putea sa-i transmiteti ingrijorarea dvs. Incercati sa pareti calma, stapana pe situatie, ca si cum vizita la dentist ar fi ceva absolut normal, o situatie uzuala.<br />
9. Stati langa el la dentist, daca vrea, puteti chiar sa-l tineti in brate si asigurati-l ca-i sunteti alaturi.<br />
10. Lasati-l sa puna mana pe obiectele cu care urmeaza sa i se lucreze.<br />
<br />
Sper sa va fie de folos. :)CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-12870327948395499142014-12-05T12:01:00.003-08:002014-12-05T12:03:23.649-08:00Cand vine Mosul...Maine dimineata multi copii vor gasi in ghetute fructe, turte, dulciuri, jucarii. Unii nu vor gasi nimic. Luni, cand vor merge la scoala sau la gradinita isi vor povesti fiecare ce cadou a primit de la Mos Nicolae. Unii, mai putin norocosi, vor fi dezamagiti ca lor Mosul le-a adus o mandarina, iar colegul de clasa a primit jucaria mult visata. Unii, mai putini, "ghinionistii" vor fi foarte dezamagiti ca n-au primit nimic. Se vor gandi cat e de nedreapta viata si odata cu ea si Mosul asta. S-au straduit atata amar de vreme sa fie cuminti si ascultatori si tot colegul ala de clasa, care nu e nici pe departe atat de cuminte, a primit darurile cele mai frumoase.<br />
Dar mai dureros de-atat le va fi acelor copii, care nu si-au dorit lucruri materiale, ci indeplinirea unor dorinte - vindecarea unui parinte bolnav, impacarea parintilor, intoarcerea acasa a unui parinte...Pentru copil Mosul este atotputernic, ca doar asa i s-a povestit si el chiar a crezut, pentru ca inca nu stie ce e minciuna sau nu banuieste ca parintele poate sa-l minta.<br />
<br />
<br />
Este intr-adevar o poveste frumoasa, magica, ce trezeste in fiecare adult un sentiment de daruire. Dar ramane totusi o minciuna, care, ca orice minciuna are picioare scurte, iar efectele acesteea pot dura o viata intreaga.<br />
<br />
"- lumea este nedreapta si nu merita sa fiu ascultator<br />
- oricine ma poate minti, chiar si parintii<br />
- sa minti nu este un lucru atat de rau, daca si parintii mei fac asta"<br />
<br />
astea sunt doar cateva ganduri care ii pot trece prin cap unui copil dezamagit de minciuna despre Mos Craciun.<br />
<br />
Se tot vorbeste despre Spiritul Craciunului. Dar oare nu putem fi darnici si fara sa mintim? Se pierde "magia"? Sunt de acord. Dar prefer fara magie, prefer sa fiu sincera. Copiilor le place sa aculte povestea lui Mos Craciun, iar aceasta poate ramane in sufletele lor ca o poveste. Copiii pot fi incurajati sa fie darnici de Craciun, si nu numai de Craciun, cu cei din jurul lor si cu cei care au nevoie, pentru ca ei stiu ca nu te poti baza pe Mosul sa le aduca si copiilor din familii nevoiase cadouri. Iar surpriza poate fi surpriza si fara sa creada in Mos Craciun.<br />
<br />
Cam asta am avut de spus azi.<br />
<br />
<br />
<br />CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-22995379171695914202014-11-20T10:52:00.003-08:002014-11-20T11:43:04.553-08:00Are mama o fetita...Draga mea fetita,<br />
<br />
Ma scoti din minti atunci cand:<br />
<br />
- imi scoti limba daca iti interzic ceva<br />
- spui "bleah" la mancare, dupa ce am stat jumatate de zi in bucatarie s-o gatesc<br />
- te incapatanezi sa nu-ti iei haine groase si iesi in bluza de trening si adidasi cand afara sunt 5 grade<br />
- te crizezi ca ai ceva in ciorapei, dupa ce i-am intors de vreo 5 ori pe fata si pe dos in fata ta si am vazut amandoua ca nu este nimic, iar fratii tai asteapta de ceva vreme in masina sa pornim<br />
- ma rogi sa te ajut sa-ti alegi hainutele pentru scoala si refuzi orice propunere, dar ma tot tii acolo, in speranta ca o sa-ti aleg ceva ce numa tu stii ca vrei<br />
- te superi ca jucaria din oul kinder nu a fost cea la care ai sperat si imi plangi disperata sa-ti tot iau oua kinder pana iti capeti jucaria dorita<br />
- refuzi sa-mi spui ce ti s-a intamplat, crezand ca sunt datoare sa stiu asta pur si simplu, sau esti prea orgolioasa sa recunosti<br />
- ii scoti din minti si pe fratii tai, pe rand, sau pe amandoi odata, doar pentru ca linistea si pacea te plictiseste si ti se pare amuzant cand nu sunt singura scoasa din minti<br />
<br />
Dar cu toate astea ma bucur ca te am. Si nu vreau sa te "rup" si nici sa te pun intr-o forma ca sa cresti asa cum mi-i mie mai usor. Draga mamei draga, nu trebuie sa-mi fie mie mai usor. Ramai asa cum esti tu, incapatanata, sfidatoare, orgolioasa, hotarata si puternica. Pentru ca asta esti. Esti o fetita puternica, stii ce vrei, sau daca nu stii, simti foarte bine ce nu vrei si lupti sa-ti pastrezi integritatea. Nu suporti sa ti se impuna ceva. Nici sa nu suporti, nici de la mine, nici de la nimeni! Pastreaza-ti calea, daca esti convinsa ca e cea mai potrivita pentru tine. Si urmeaz-o atat, cat te tin puterile.<br />
<br />
Eu voi fi acolo pentru tine atunci cand vei avea nevoie, pentru ca te iubesc. Te iubesc asa cum esti si nu vreau sa te schimb. Esti perfecta!<br />
<br />
<br />
<br />CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-69990126872696827902014-08-30T09:25:00.000-07:002014-08-30T09:28:23.855-07:00Da, sunt basarabeanca si vorbesc romaneste!<div class="MsoNormal">
De foarte multe ori mi se intampla sa am urmatoarea discutie
cu persoanele cu care vorbesc pentru prima data:<o:p></o:p></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpFirst" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<!--[if !supportLists]-->-<span style="font-size: 7pt;"> <i> </i></span></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpFirst" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<span style="font-size: 7pt;"><i>
</i></span><!--[endif]--><i>Esti rusoaica?<o:p></o:p></i></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpMiddle" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<!--[if !supportLists]--><i>-<span style="font-size: 7pt;">
</span><!--[endif]-->Nu, sunt romanca.<o:p></o:p></i></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpMiddle" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<!--[if !supportLists]--><i>-<span style="font-size: 7pt;">
</span><!--[endif]-->Dar de unde esti?<o:p></o:p></i></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpMiddle" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<!--[if !supportLists]--><i>-<span style="font-size: 7pt;">
</span><!--[endif]-->Din Basarabia.<o:p></o:p></i></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpMiddle" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<!--[if !supportLists]--><i>-<span style="font-size: 7pt;">
</span><!--[endif]-->Daaaa. Mi-am dat seama imediat. Dupa “L” – ul vostru
rusesc. </i>(incercare nereusita de a imita “L”-ul care chipurile ma da de gol)<o:p></o:p></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpMiddle" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<!--[if !supportLists]-->-<span style="font-size: 7pt;"> <i>
</i></span><!--[endif]--><i>Si englezii il au in unele cuvinte. Puteai sa
crezi ca sunt englezoaica.<o:p></o:p></i></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpMiddle" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<!--[if !supportLists]--><i>-<span style="font-size: 7pt;">
</span><!--[endif]-->Da, dar si vocalele voastre sunt mai inchise.</i> (alta
incercare nereusita, de data aceasta a unor vocale)<o:p></o:p></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpMiddle" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<!--[if !supportLists]-->-<span style="font-size: 7pt;"> <i>
</i></span><!--[endif]--><i>Si portughezii le au, asa ca as putea fi
portugheza.</i><o:p></o:p></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpMiddle" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<!--[if !supportLists]-->-<span style="font-size: 7pt;"> <i>
</i></span><!--[endif]--><i>Da, asa-i. Dar de cati ani esti in Romania? <o:p></o:p></i></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpMiddle" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<!--[if !supportLists]--><i>-<span style="font-size: 7pt;">
</span><!--[endif]-->11-12-16 ani, ce conteaza?</i><o:p></o:p></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpMiddle" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<!--[if !supportLists]-->-<span style="font-size: 7pt;">
</span><!--[endif]--><i>Pai ma mir cum de n-ai scapat inca de ”accentul basarabean”?</i>
(am pus ghilimele pentru ca mi se pare total nepotrivita si incorecta expresia)<o:p></o:p></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpLast" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<!--[if !supportLists]-->-<span style="font-size: 7pt;"> <i>
</i></span><!--[endif]--><i>Dar de ce as vrea sa scap?</i><o:p></o:p></div>
<div class="MsoListParagraphCxSpLast" style="mso-list: l0 level1 lfo1; text-indent: -.25in;">
<i><br /></i></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-left: .25in;">
Aici, de regula, discutia intra
intr-un punct mort, interlocutorul meu incearca sa gaseasca niste scuze, fara success,
ca sa-mi arate ca nu a intentionat sa-mi raneasca orgoliul meu de basarabeanca <span style="font-family: Wingdings; mso-ascii-font-family: Calibri; mso-ascii-theme-font: minor-latin; mso-char-type: symbol; mso-hansi-font-family: Calibri; mso-hansi-theme-font: minor-latin; mso-symbol-font-family: Wingdings;">J</span>, iar eu schimb
subiectul discutiei, pentru a-l face sa respire usurat.<o:p></o:p></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-left: .25in;">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-left: .25in;">
Ma intreb cati dintre cei care
vorbesc romana isi dau seama ca acest lucru este un privilegiu. Datorita
istoriei zbuciumate a poporului roman, acestia puteau demult sa-si piarda acest
drept, iar limba pe care o vorbesc romanii, putea fi alta, cea a popoarelor
care au cucerit Romania in trecut. Cate popoare nu si-au pierdut limba din acest motiv? Stramosii nostri au luptat pentru ea, mamele ne-au transmis-o din
generatie in generatie, chiar si atunci cand vremurile nu erau tocmai
prielnice. Dar dupa cum stramba din nas la auzul “accentului meu basarabean” imi
dau seama ca-s putini cei care inteleg acest lucru.<o:p></o:p></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-left: .25in;">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-left: .25in;">
Acum sa va spun de ce nu o sa scap
eu de ”accentul basarabean”. Pentru ca asa a vorbit romaneste mama mea cu mine.
Iar mama mea era o curajoasa sa-mi vorbeasca romaneste, tinand cont ca locuiam
in Tiraspol, capitala actualei Republici Transnistria. Pentru ca parintii mei
au fost curajosi sa accepte sa fie profesori de Limba si Literatura Romana intr-o scoala
din Transnistria, iar mama a fost printre primii profesori din acea parte a
Moldovei, care a avut curaj sa introduca scrisul cu grafie latina in
Transnistria. (Daca nu stiati, pana in ’90 in Basarabia se scria cu grafie
chirilica, chiar si in romana) Pentru ca atat eu, cat si parintii mei am vorbit
aceasta limba, cu “accent basarabean” intr-o
perioada in care romanii nu erau deloc bine vazuti in Transnistria si riscam sa
incasam vreo piatra in cap, in cel mai bun caz. Dar macar acolo ni se spunea “romani”
si sa ne caram in Romania, iar ceea ce din punctul lor de vedere era o jignire,
pentru noi suna ca un alint. Aici, in Romania, suntem “rusi”. </div>
<div class="MsoNormal" style="margin-left: .25in;">
Parintii mei au fost curajosi, dar nu au fost
eroi. Au abandonat lupta cand a inceput macelul in Transnistria. Au lasat casa,
masa, prieteni si servici ca sa-si salveze viata lor si viata copiilor lor. Dar adevaratii eroi au ramas acolo unde, chiar
si acum, lupta pentru ca romanii din Transnistria sa aiba dreptul sa-si
vorbeasca limba, copiii romani sa aiba dreptul sa invete in scoli romanesti.
Unul din acesti eroi este<b><u> <a href="http://en.wikipedia.org/wiki/Ion_Iovcev" target="_blank">Ion Iovcev</a></u></b>, prieten bun de familie si coleg de servici cu parintii mei. Pentru el fiecare zi,
nu exagerez, este o lupta pentru limba romana. Oare el, daca ar veni in Romania si i s-ar
spune ca are “accent basarabean” ce-ar zice? <o:p></o:p></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-left: .25in;">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-left: .25in;">
Suntem priviti cu superioritate
pentru ca avem “accent basarabean”, pentru ca folosim regionalisme, arhaisme, pentru ca nu cunoastem neologismele.
Nu vreau sa vorbesc despre alte stereotipuri in legatura cu basarabenii, ca
astea nu au nicio legatura cu subiectul meu – limba noastra.<o:p></o:p></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-left: .25in;">
Si daca pana acum am facut lobby “accentului
basarabean” <span style="font-family: Wingdings; mso-ascii-font-family: Calibri; mso-ascii-theme-font: minor-latin; mso-char-type: symbol; mso-hansi-font-family: Calibri; mso-hansi-theme-font: minor-latin; mso-symbol-font-family: Wingdings;">J</span>,
acum sa spun si despre arhaisme. In primul rand limba romana din Basarabia nu
avea cum sa aiba aceeasi directie de evolutie ca si cea din Romania. E normal,
nu? Am locuit intr-un spatiu inchis, marele URSS. Puteam sa evoluam imprumutand
cuvinte din rusa sau pastrand cuvintele mostenite din romana. Si cine confera
statutul de arhaism unui cuvant? Poporul. Ei bine, poporul nostru, basarabean
(am inteles, la scurt timp dupa ce am venit in Romania, ca romani nu ne putem
numi). a ales sa foloseasca in continuare anumite cuvinte, care nu mai sunt folosite in Romania, astfel ca “a grai” pentru noi nu este arhaism. Regionalismele – astea se
gasesc peste tot, de ce tocmai alea moldovenesti n-ar fi potrivite?
Neologismele – este aceeasi poveste ca si cu arhaismele. Nu aveam de unde sa le
cunoastem, pentru ca am avut evolutii diferite. Cand nu ne-au ajuns cuvintele
limbii materne, le-am imprumutat din rusa. Nu e nimic rusinos in asta.<o:p></o:p></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-left: .25in;">
<br /></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-left: .25in;">
N-o mai lungesc, ca povesti as mai
avea multe. In concluzie atat as vrea sa va spun:<o:p></o:p></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-left: .25in;">
<br /></div>
<br />
<div class="MsoNormal">
<b><i>Da, sunt din Basarabia si vorbesc romaneste – mi-am castigat
acest drept! </i></b> Iar cei care stramba din
nas la auzul “accentului” meu, sa inteleaga ca nu intentionez sa scap de el.
Este dulcele meu grai, pentru care parintii mei au luptat, pe care l-au pastrat
si mi l-au transmis, chiar cu pretul vietii lor. Si pentru ca maine, in Republica Moldova, este
sarbatoarea nationala “Limba noastra”, va ofer si o dedicatie muzicala:<o:p></o:p></div>
<div class="MsoNormal">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<object class="BLOGGER-youtube-video" classid="clsid:D27CDB6E-AE6D-11cf-96B8-444553540000" codebase="http://download.macromedia.com/pub/shockwave/cabs/flash/swflash.cab#version=6,0,40,0" data-thumbnail-src="https://ytimg.googleusercontent.com/vi/_M-LGgNnmfg/0.jpg" height="266" width="320"><param name="movie" value="https://youtube.googleapis.com/v/_M-LGgNnmfg&source=uds" /><param name="bgcolor" value="#FFFFFF" /><param name="allowFullScreen" value="true" /><embed width="320" height="266" src="https://youtube.googleapis.com/v/_M-LGgNnmfg&source=uds" type="application/x-shockwave-flash" allowfullscreen="true"></embed></object></div>
<div class="MsoNormal">
<br />
<b>LA MULTI ANI LIMBA ROMANA!</b></div>
CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-35769091154977475102014-08-22T23:48:00.001-07:002014-08-23T02:28:20.260-07:00Rivalitatea intre frati (2)De data asta e despre nazdravanii mei.<br />
<br />
Motivul supararii - DINTII.<br />
<br />
Daria a avut nevoie de 2 plombe. S-ar parea ca Vlad ar fi trebuit sa fie fericit ca el nu are nevoie. Dar nu a fost asa: "de ce n-am si eu dintii stricati!!! Vreau si eu macar o plomba!!!"<br />
Vlad astepta cu mare nerabdare sa inceapa ca-i cada dintii de lapte. Este printre cei mai mari din clasa cu cei mai putini dinti de lapte cazuti. In sfarsit, la putin timp dupa ce a implinit 7 ani minunea s-a produs, 2 dinti! Ce sa te faci insa cand si sora-sii, dupa doar cateva zile, i-a cazut 1 si dupa aia inca unul. Scor: 2-2, dar Daria era in avantaj cu 2 plombe :D Dupa o jumatate de an de rugaciuni fierbinti (ale lui Vlad, desigur) i-a mai cazut un dinte (de fapt si l-a miscat el mult cand acesta abia se misca). Abia dupa o luna a inceput sa-i creasca. Insa fericirea n-a durat mult, caci si sora-sii i-a mai picat unul. Scor 3-3, cu mentiunea celor 2 plombe. "Nu-i corect!!! Eu sunt mai mare!!! Daria isi schimba prea repede dintii si eu o sa raman cu astia de lapte!!!" In momentul asta m-am rugat eu fierbinte sa fiu scutita de chin, pentru ca Dariei i se mai misca un dinte destul de tare, iar lui Vlad nu. Si rugaciunile mi-au fost ascultate. De fapt s-a ambitionat Vlad sa-si miste intens 2 dinti pana si i-a putut scoate. Asa ca acum scorul e 5-3. Cele 2 plombe nu mai conteaza, deocamdata. Sunt in siguranta pentru cel putin 2 luni, sper! Si macar nu mai am nicio grija sa-i ajut sa-si scoata dintii. Atata sa am grija, sa nu-si scoata ochii! :DCristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-71379299625508161622014-07-01T00:26:00.002-07:002014-07-01T00:54:56.765-07:00La taraFrumoasa-i viata la tara...Dimineata, la trezire, invariabil te incanta trilurile pasarelelor, cantecul cucului, care-ti aminteste de fiecare data cand il auzi sa verifici cati bani ai in portmoneu, ca asa se zice pe-aici - sa nu te prinda cumva cucul fara bani in portmoneu, mugetul vacilor iesite la pascut pe deal. Si o intindere mare de campie, infinita, care te face sa te contopesti cu ea, sa te dizolvi complet in ea, sa te simti una cu tot ce te inconjoara. Noptile senine te invaluie cu cerul instelat, de ti se pare ca daca ar fi sa mai pui o stea pe cer, n-ai avea loc. Oameni simpli, care te saluta de fiecare data cand te intalnesc, chiar de nu te cunosc si pe care ii saluti, chiar daca nu-i cunosti, iar ei nu se uita ca la o ciudata la tine si-ti raspund politicos la salut, ba te mai si intreaba unde mergi, cum iti mai merge. Oameni care se intreaba unii pe altii oare cine esti, cu voce tare, avand totodata impresia ca nu-i auzi. Oameni linistiti, care nu se grabesc nicaieri, fac tot ce au de facut pas cu pas si iau totul asa cum vine, care nu se uita la ceas, care nu trebuie sa fuga la cumparaturi, fiindca piata este doar o data pe saptamana. Oameni care nu se plictisesc din cauza rutinei, care nu asteapta sa vina concediul, sa mearga la mare sau la munte sa se odihnesca. Vara pentru ei nu este anotimpul concediilor. Pentru ei o zi de vara ii hraneste un an. Copiii se joaca in voie, daca sunt mai mici. Cei mai mari sunt implicati in treburile parintilor, dar au si timp de joaca, pentru ca aici timpul se dilata pur si simplu, parca inceteaza sa mai existe. Credeti ca n-au calculatoare? Au, ca doar de pe ce va scriu eu acum :), au si wireless, dar nu-i "deranjeaza". Dar cum nu pot fi toate perfecte, exista si aici "ceva", un ceva care ma face sa tanjesc dupa casa mea, care nu e tocmai la tara, dupa oamenii care nu-s tocmai simpli si dupa viata mea, care nu-i tocmai lipsita de agitatie. Este vorba de respectul fata de copii. Mi-i greu sa vad cum copiii nu sunt ascultati, cum li se arata de fiecare data, nu tocmai bland, ca trebuie "sa-si cunoasca locul", unul umil de tot: sa nu puna intrebari "inutile", sa nu aiba dreptul la o parere diferita de cea a parintelui, sa fie agresati, daca s-au aratat neascultatori si sa nu cumva sa planga, ca risca sa si-o incaseze mai rau. Copiii nu sunt nefericiti, nu inca. Au tot timpul din lume sa fie, cand vor fi adulti si sa-si verse tot necazul adunat in anii astia pe propriii lor copii. DAr acum, ei se bucura din orice, la fel cum o fac si ai mei. Doar ca incearca sa nu stea in calea parintilor. Am obosit sa fiu judecata ca mi-i rasfat pe ai mei, iar prin rasfat se inteleg imbratisarile, umarul meu oferit lor atunci cand plang, refuzul de a-i lovi, atunci cand nu ma asculta, sau faptul ca-i ascult ce au de zis. Copiilor nu trebuie sa le arati ca-i iubesti, copiii trebuie sa stie de frica parintilor, ca altfel ajung niste adulti care-si bat jos de parintii lor la batranete si cate si mai cate mi-a fost data sa aud legat de felul in care ma port eu cu copiii mei. Nu-i judec. Asa au crescut ei, asa isi cresc si ei copiii. Dar mi-i greu. Mi-i greu sa ma simt judecata de oamenii astia faini. Oameni faini cu toata lumea, dar in lumea lor copiii nu sunt inclusi.CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-34784672564459013142014-06-07T13:04:00.001-07:002014-06-07T13:30:39.876-07:00Solutie home-made impotriva capuselorPana nu demult eram tare relaxata in ce priveste capusele, chiar daca stiam de riscul bolii Lyme. Dar acum cateva zile am aflat ca baiatul unei cunostinte a facut boala si m-am cutremurat. Nu vreau sa folosesc solutiile care se gasesc in comert pentru ca sunt toxice nu doar pentru capuse, ci si pentru oameni, asa ca am rascolit netul dupa diverse remedii naturale care sa respinga "lighioanele" nesuferite. M-am bucurat sa vad ca exista, asa ca, din informatiile adunate, am facut o solutie care sper sa ne protejeze. Scriu mai jos reteta, in caz ca sunteti dornici sa o preparati si voi:<br />
<div>
<br /></div>
<div>
<span style="background-color: white; color: #141823; font-family: Helvetica, Arial, 'lucida grande', tahoma, verdana, arial, sans-serif; font-size: 14px; line-height: 19.31999969482422px;">Ulei de cocos - 55 ml</span><br />
<span style="background-color: white; color: #141823; font-family: Helvetica, Arial, 'lucida grande', tahoma, verdana, arial, sans-serif; font-size: 14px; line-height: 19.31999969482422px;">Ulei de susan - 30 ml</span><br />
<span style="background-color: white; color: #141823; font-family: Helvetica, Arial, 'lucida grande', tahoma, verdana, arial, sans-serif; font-size: 14px; line-height: 19.31999969482422px;">Ulei de neem - 10 ml</span><br />
<span style="background-color: white; color: #141823; font-family: Helvetica, Arial, 'lucida grande', tahoma, verdana, arial, sans-serif; font-size: 14px; line-height: 19.31999969482422px;">Ulei esential de lavanda - 50 pic.</span><span class="text_exposed_show" style="background-color: white; color: #141823; display: inline; font-family: Helvetica, Arial, 'lucida grande', tahoma, verdana, arial, sans-serif; font-size: 14px; line-height: 19.31999969482422px;"><br />Ulei esential de geranium - 10 pic.</span></div>
<div>
<span class="text_exposed_show" style="background-color: white; color: #141823; display: inline; font-family: Helvetica, Arial, 'lucida grande', tahoma, verdana, arial, sans-serif; font-size: 14px; line-height: 19.31999969482422px;">Ulei esential de rozmarin - 20 pic.<br />Ulei esential de tee tree - 21 pic.<br />exctract in CO2 de rozmarin - 0,3 ml</span></div>
<div>
<span class="text_exposed_show" style="background-color: white; color: #141823; display: inline; font-family: Helvetica, Arial, 'lucida grande', tahoma, verdana, arial, sans-serif; font-size: 14px; line-height: 19.31999969482422px;"><br /></span></div>
<div>
<span class="text_exposed_show" style="background-color: white; color: #141823; display: inline; font-family: Helvetica, Arial, 'lucida grande', tahoma, verdana, arial, sans-serif; font-size: 14px; line-height: 19.31999969482422px;">Uleiul de susan il puteti inlocui cu uleiul de cocos, dar solutia nu o sa fie suficient de fluida. Uleiul de neem are un miros specific, nu foarte placut, dar daca cititi despre proprietatile benefice ale acestui ulei, o sa puteti ignora mirosul ;) Alte uleiuri esentiale cu efect de respingere a capuselor sunt uleiul esential de cimbru si ulei esentia de lemongras. Dar acestea nu sunt potrivite pentru femeile insarcinate si copii sub 3 ani.</span></div>
<div>
<span class="text_exposed_show" style="background-color: white; color: #141823; display: inline; font-family: Helvetica, Arial, 'lucida grande', tahoma, verdana, arial, sans-serif; font-size: 14px; line-height: 19.31999969482422px;"><br /></span></div>
<div>
<span class="text_exposed_show" style="background-color: white; color: #141823; display: inline; font-family: Helvetica, Arial, 'lucida grande', tahoma, verdana, arial, sans-serif; font-size: 14px; line-height: 19.31999969482422px;">Ingredientele le-am comandat de pe www.elemental.ro. Tot acolo gasiti si recipiente. Eu am luat un flacon tip spray.</span></div>
<div>
<span class="text_exposed_show" style="background-color: white; color: #141823; display: inline; font-family: Helvetica, Arial, 'lucida grande', tahoma, verdana, arial, sans-serif; font-size: 14px; line-height: 19.31999969482422px;"><br /></span></div>
<div>
<span class="text_exposed_show" style="background-color: white; color: #141823; display: inline; font-family: Helvetica, Arial, 'lucida grande', tahoma, verdana, arial, sans-serif; font-size: 14px; line-height: 19.31999969482422px;">Sa aveti spor!</span></div>
CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-51763891548026713262014-03-12T05:58:00.001-07:002014-03-12T05:58:14.288-07:00Rivalitatea intre fratiOrice parinte constient (nu cred ca ma numar printre acestia), care alege sa mai aiba un copil, al doilea, de regula, se gandeste ca o face pentru primul copil, ca acesta sa nu ramana singur, sa creasca in compania unui prieten constant de joaca, sa invete sa imparta, sa nu fie egoist, etc. Motive pot fi multe. Inainte ca cel mic sa se nasca, parintii isi fac planuri cum sa-l pregateasca pe primul copil din timp, cum sa-si faca timp pentru el atunci cand va aparea bebelusul in casa, astfel ca cel mare sa nu se simta neglijat. Si cand minunea se intampla, ne trezim cu totii intr-un mare haos. Cel mare sufera si isi arata clar suferinta, chiar daca nu se schimba nimic in rutina lui, chiar daca mama/tatal petrece in continuare mult mult timp cu el (asta daca aveti noroc de un bebelus linistit, care nu va solicita prea mult). Incepeti sa aveti indoieli - oare am facut bine? oare am gresit cu ceva? Nu trebuia copilul mare sa fie incantat de bebelus? Il implic in activitatile legate de bebe si nu vrea, sau vrea, dar asta nu-i face deloc suferinta mai usor de suportat.<br />
Parerea mea e ca NU. Fratii sunt rivali din timpuri stravechi. Amintiti-va de Cain si Abel :) Sigur, nu mai rivalizeaza pentru hrana/oi/terenuri fertile, cel putin nu inca, dar rivalizeaza pentru dragostea voastra. O sa spuneti ca-i acordati aceeasi atentie ca si inainte, ca il iubiti la fel de mult si i-o si aratati, dar asta nu rezolva problema. Asa e. Nu o rezolva. Ce m-a ajutat pe mine a fost sa accept existenta problemei si dreptul copilului mai mare de a fi suparat. Raspunsul l-am gasit intr-o carte, care trateaza subiectul rivalitatii intre frati: <a href="http://www.fabermazlish.com/pub_viewer.php?Siblings-Without-Rivalry-How-to-Help-Your-Children-Live-Together-So-You-Can-Live-Too-4" target="_blank">Siblings without rivalry</a>. Am vazut ca a aparut si traducerea acestei carti in romana. Cu ce m-a ajutat cartea asta:<br />
1. Mi-am dat seama ca nu sunt singura, ca nu e nimic in neregula cu mine si nici cu copiii mei.<br />
2. Am inteles ca exista si avantaje in urma diverselor conflicte pe care le au fratii, dar exista si riscuri pe termen lung, daca aceste conflicte nu sunt gestionate corect.<br />
3. Am reusit sa ma pun in pielea copilului, gandindu-ma cum as reactiona eu, daca sotul meu ar mai aduce acasa o sotie (cartea prezinte si niste replici foarte amuzante si invita parintii sa raspunda cum ar reactiona). Puteti incerca si voi, s-ar putea sa va surprinda ;)<br />
4. Sfaturile practice sunt foarte utile.<br />
<br />
Va recomand cu drag aceasta carte! In romana o gasiti la <a href="http://librarie.carturesti.ro/rivalitatea-dintre-frati-292593" target="_blank">Librariile Carturesti</a>CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-86659460207751838792014-03-07T23:27:00.000-08:002014-03-07T23:56:35.121-08:00BilantBilantul primei ore si jumatate de la trezire:<br />
<br />
1. Au reusit sa se certe pe 3 pungi de skittles.<br />
2. Au ajuns la intelegere dupa ce Misu si-a impartit punga lui cu Vlad si Daria, Vlad a impartit punga lui cu Misu, iar Daria si-a mancat singura o jumatate de punga, restul banuiesc ca le pastreaza pentru cearta de dupa amiaza.<br />
3. Au reusit sa se certe pe 3 farfurii de cereale.<br />
4. Au ajuns la intelegere dupa ce Vlad a impartit portia sa de cereale cu Misu, Daria si-a scos zmeura din cerealele ei si i-a dat-o lui Misu, Misu n-a mai mancat toata portia de cereale, fiind satul din lingurile luate fortat de la frati, iar Vlad a terminat ce a ramas de la ceilalti doi.<br />
5. Acum isi sufla fiecare cate o lumanare, Daria mai are una ascunsa in dulap, pregatita sa-si scoata asul din maneca atunci cand i se va parea ca e prea multa liniste in relatiile lor, eu astept scanteia care va provoca urmatorul incident - asta daca nu aprind casa inainte - si incerc in acelasi timp sa scot ceara de pe gresie inainte sa ajunga tac'su acasa!<br />
<br />
Se anunta o zi minunata! :)<br />
<br />
P.S. am intrat doar pentru un update: s-au apucat sa faca clatite! Sper doar sa apuc sa curat dezastrul de dupa la timp!CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-31556820533035262072014-01-27T11:46:00.001-08:002014-01-27T11:46:19.999-08:00Prima dragosteNu, nu, nu! Nu va speriati! Nu e vorba de prima mea dragoste. Eu sunt ok. :) Vladut e indragostit, pentru prima data! M-a luat oarecum prin surprindere. Nu-l vedeam pe Vlad indragostit atat de repede. Niciodata nu s-a aratat interesat in mod deosebit de fetite. Pentru el fetele, la fel ca si baietii erau cumva unisex. :D Se juca la fel cu ei, nu era vreodata mai grijuliu cu fetitele. Conta doar joaca. Asa ca eram linistita ca prima lui dragoste este inca foarte departe, NOI nu suntem in pericol prea degraba.<br />
Mi-a fost oarecum frica de momentul asta, frica de mine, de ce voi simti eu (cunoasteti si voi povestile despre soacrele de baieti :p ), credeam ca o sa simt gelozie, o sa ma simt abandonata in momentul in care nu voi mai fi singura lui dragoste. Si uite ca nu sunt. Sunt fericita. Ma bucur sa-l vad ca e atat de bucuros de ceea ce simte pentru fetita asta. Cand imi spune "Mami, imi place vocea ei!" nu mai pot de dragul lui. Parca traiesc si eu prin el sentimentele lui. Ii face felicitari, iar cand i le face, se gandeste la ce i-ar placea ei sa primeasca, nu la ce i-ar placea lui sa-i ofere. Atata daruire are copilul asta in el de ma emotioneaza pana la lacrimi.<br />
Despre EA: o fetita simpla, prietenoasa, usor timida, pura si foarte frumoasa - perfecta pentru El :)<br />
<br />
Nu-mi fac sperante, nu am asteptari, traiesc prezentul incarcat de fericirea copilului meu. Si ma bucur ca ma face partas la fericirea lui.CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1815692130019193544.post-69270233558484740332014-01-13T12:22:00.000-08:002014-01-13T12:22:05.102-08:00Prietenii copiilorAcum cativa ani cineva mi-a dat un sfat: sa incerc sa le aleg prietenii in functie de cum as vrea sa fie si copiii mei, prieteni care sa fie modele de comportament pentru copiii mei. Brrrr! Am respins de cum am auzit recomandarea primita. Mi s-a parut incorect fata de copii, o manipulare josnica, imoral. Cum adica sa hotarasc eu cu cine sa fie prieteni si cu cine nu! Am spus ca in legatura cu prietenii ei sunt singurii care pot decide.<br />
Si uite ca azi m-a trasnit: fara sa-mi dau seama, asta am tot facut de cand au inceput sa se joace cu copiii si pana in prezent! Mai mult de-atat - asta o voi face, in masura in care o sa mi-o permita si nu regret nicio clipa, nu consider nici manipulare, nici ca am facut ceva imoral. Am incercat doar sa-i protejez.<br />
<br />
Le-am favorizat intalniri cu copiii cu care ei se simteau bine, ne-am intalnit cu acei copii de cate ori am putut. Daca le placea sa se joace cu copii cu care se simteau bine, dar din cauza carora acumulau prea multe frustrari, am fost langa ei tot timpul, ca un uliu mereu in spatele lor, pregatita sa intervin de fiecare data cand am considerat ca era prea mult pentru ei, nu le-am spus niciodata ca altii sunt rai si ai mei sunt buni, dar le-am fost alaturi. Am si rarit intalnirile cu acesti copii. Dar copiii mamei uliu au crescut, nu mai sunt in permanenta langa mine, iar in momentele alea sunt prietenii lor cu ei. Nu mai are cine interveni sa-i consoleze (ca asta insemna interventia mea) cand au nevoie, nu mai are cine sa le explice de ce cateodata lucrurile nu se intampla asa cum speram noi sa se intample. Nu le mai cunosc chiar toti prietenii. Si ma trezesc ca-mi vin acasa cu multe multe frustrari, probleme, care eu, nefiind langa ei, nu inteleg de unde vin, mai ales daca nici ei nu prea inteleg de unde. Cateodata ei doar simt ca nu e in regula ce li s-a intamplat, dar nu stiu exact ce nu e in regula si, respectiv, nu stiu nici eu. Cum sa le explic eu ce e tradarea? Ce e manipularea? De ce nu toti simt compasiune cand pe ei ii doare? Jocul a devenit mai dur. Iar eu nu mai fac parte din el chiar tot timpul. Da, le explic atunci cand ajung langa mine lucruri, simulam situatii diverse, facem povesti pe baza acestor situatii, dar eu nu am cum sa prevad totul. Si nici nu sunt langa ei exact in momentele grele, cand au nevoie de mine.<br />
<br />
Ce am hotarat sa fac: in continuare n-o sa le etichetez prietenii pe care si-i aleg ca fiind buni sau rai, dar o sa le spun de fiecare data ce consider eu ca ar fi fost bine sa faca acei prieteni si care ar trebui sa fie calitatile unui prieten adevarat! O sa le chem acasa si o sa le favorizez intalnirile cu prietenii cu care se simt bine, care-i incurajeaza, ii ajuta sa creasca, care nu-i necajesc, injosesc - PRIETENII ADEVARATI (in acceptiunea mea, bineinteles! Si nu ma simt vinovata!) O sa-i fac sa se simta bine la noi acasa, astfel incat sa nu-si doreasca sa mearga sa se intalneasca in alte parti, o sa ma imprietenesc eu cu prietenii lor (o sa fiu toata numai miere :) ) ca sa am increderea lor si sa-i cunosc mai bine! Astfel o sa-mi pot da seama mai usor daca se intampla ceva iesit din comun sau nu. Poate e o utopie ce-mi propun eu. Poate e frica mea de a-i pierde. Nu stiu. Dar mi-i iubesc prea mult ca sa nu intervin asa cum cred eu.CristinaGhttp://www.blogger.com/profile/06824330360919167604noreply@blogger.com0