Persoane interesate

luni, 17 aprilie 2017

Unde pleaca prietenii cand ai nevoie de ei?

Nu am fost niciodata genul de persoana care sa aiba multi prieteni, nu aveam nevoie de multi, mai mult de-atat, nu m-am simtit niciodata confortabil sa fiu inconjurata de multe persoane, ma facea sa ma simt pierduta, dezorientata. Cu toate acestea, simteam nevoia, pentru ca noi oamenii suntem totusi fiinte sociale, sa am unu-doi-trei prieteni cu care sa impartasesc ganduri, idei, sentimente, intamplari. Si asa a si fost, in liceu aveam 2 prietene, in facultate alte 2, cand am inceput munca eram 5 prietene, cu care ieseam la sfarsit de saptamana si ne distram, povesteam, radeam. Erau persoanele care se bucurau de compania mea si de a caror companie ma bucuram eu. Ma simteam bine sa apartin de un grup de prieteni. Cand am ramas insarcinata insa lucrurile au inceput sa se schimbe. Nu am mai avut chef sau putere sa pierd noptile in localuri, as fi dormit toata ziua, daramite noaptea si am inceput sa refuz iesirile. Evident ca dupa cateva refuzuri, nici nu am mai fost chemata sa ma alatur. Atunci am inceput sa simt ca se lasa o raceala in relatia cu prietenii, se casca o prapastie intre mine si ele. Orgoliul nu m-a lasat sa le spun ce simt, speram sa inteleaga, sa-si dea seama ca ma ranea distanta aceasta aparuta intre noi. Dar mai grav decat pierderea prietenilor a fost alt sentiment, care aparuse ca o consecinta, simteam ca ma pierd pe mine, cea care eram inainte sa raman insarcinata. Nu ma mai recunosteam, eram mereu bosumflata, cu stari confuze, care se schimbau de la un minut la altul - schimbarile hormonale isi faceau simtita prezenta. Eram furioasa pe cei care "m-au parasit" dar cel mai mult eram furioasa pe mine, pentru felul in care simteam. Stiam ca nu mai sunt ce de dinainte, dar nu puteam face nimic sa schimb. Nu mai gaseam resurse sa ma bucur, sa ma relaxez, sa ma bucur de sarcina si ma simteam vinovata pentru tot ce se intampla cu mine si in jurul meu. Apoi s-a nascut bebe, iar starile de care speram eu sa scap nu numai ca nu au trecut, ci dimpotriva, s-au accentuat. Ma simteam legata de maini si de picioare de un bebelus neajutorat, care avea nevoie de mine tot timpul,  care plangea mult, care ma facea sa ma simt incapabila, care nu vroia sa se impace cu noua pozitie pe care o avea si care vroia sa scape din toata istoria asta si sa se intoarca in timp, in perioada de dinainte de a ramane insarcinata. Vroiam sa fiu libera din nou, sa pot face tot ce faceam inainte, fara sa fiu legata de o fiinta mica si neputincioasa. Si pentru ca nu reuseam sa ma bucur de ceea ce primisem, pentru ca ar fi trebuit sa ma simt fericita, o privilegiata sa am ceea ce unele femei doar cu foarte mult efort reusesc sa primeasca, ma simteam profund vinovata, defecta. Asa a intrat in viata mea depresia - pe nevazute, pe nesimtite, o depresie urata care m-a aruncat undeva jos de tot si din care nu stiam cum voi reusi sa ma ridic. Mi-ar fi prins bine sa-i am pe prietenii mei acolo, dar nu i-am lasat. M-am retras, am pus un zid intre mine si ei, din orgoliu, din asteptari ca ei sa inteleaga ca am nevoie de ei, fara ca eu sa le arat asta, dar si din rusine pentru ceea ce devenisem si ceea ce simteam. Da, ma simteam rusinata ca nu sunt mama perfecta, asa cum ma asteptam eu sa devin. Ii invinovateam pe ei, ca nu au stiut sa se apropie de mine, chiar daca eu ii respingeam, ca nu treceau prin aceleasi clipe grele ca si mine si nu aveau cum sa inteleaga - nopti, zile nedormite, plansete multe - ale bebelusului si ale mele, dar cel mai mult ma invinovateam pe mine. Si uite asa mi-am pierdut eu prietenii. Aproape pe toti. In afara de unul. O singura prietena imi mai ramasese, careia nu stiu cum sa-i multumesc, pentru ca datorita ei, prezentei ei fizice zilnice in viata mea, pentru ca chiar daca nu intelegea ce se petrece cu mine de fiecare data, a ramas acolo, m-a sustinut, am reusit sa sper ca nu-i totul pierdut, sa ma ridic si sa merg mai departe. MULTUMESC VALERIA!
Intre timp, in functie de perioadele in care erau copiii mei, mi-am facut si alte prietene, mamici si ele, care treceau sau au trecut prin aceleasi situatii ca si mine, care intelegeau prin ce trec, care nu asteptau de la mine sa fiu disponibila oricand, pentru ca nici ele nu erau disponibile oricand. Cu niciuna din ele nu am reusit sa formez aceeasi legatura stransa cum reusisem odata, inainte sa am copii, dar treptat nevoia aceasta de a avea prieteni foarte apropiati s-a risipit. Pentru ca nici eu nu mai sunt aceeasi Cristina. Acum sunt Mama Cristina, cu defecte si calitati, cu bune si rele, care isi ajuta prietenii si le e alaturi, dar doar dupa ce le satisface nevoile copiilor ei si care a renuntat la randul ei sa mai aiba asteptari de la prieteni sa fie acolo pentru ea exact atunci cand are ea nevoie. Si da, ma simt mai bine aici unde sunt acum. Daca mi-i dor de cealalta Cristina? Nu. Simt ca am crescut mult de-atunci, emotional, spiritual (chiar si in kilograme, daca sunteti curiosi 😄).  Ma simt bine in pielea mea, ma simt exact in locul potrivit si nu mai am asteptari nici chiar de la mine. Pana la urma, din toate lucrurile care ni se intampla, putem invata si creste.