Persoane interesate

miercuri, 17 octombrie 2018

Un "De ce?" care ma tot frământa...

E ziua lui azi. Ziua îngerului meu. Suna ca un clișeu, dar așa îl văd eu pe copilul ăsta, iar cine ma cunoaște, știe cat sunt de departe de genul siropos. Uneori ma gândesc că nu l-am meritat și ma întreb de ce ar fi ales să vină sufletul ăsta în viața mea. E mult prea bun pentru mine și cu siguranță că mare lucru nu are ce învăța de la mine. Fiind primul, e copilul în fața căruia am greșit cel mai mult. Iar el m-a iertat de fiecare dată și m-a iubit necondiționat, de parcă mi-ar fi fost el mie mamă și nu eu lui. Mi-a oferit consolare și vindecare. Mi-a oblojit rănile cu atâta dăruire și mi-a înțeles emoțiile și trăirile de fiecare dată, încă de când era foarte mic. Și-a asumat rolul de salvator. Îmi amintesc ca de mică îmi doream sa fi fost prințesa și să-mi întâlnesc prințul pe cal alb. El este prințul meu. Deși a preluat o sarcina prea grea parcă pentru umerii lui de copil, deși îi tot repet că fericirea mea nu este responsabilitatea lui, nu renunță. Insistă să mă salveze de propriii mei monștri. Ar fi trebuit să fie invers...dar se pare ca mi-a fost trimis un înger care să-mi stea foarte aproape, pentru că singură nu aș fi reușit. Multumesc Îngerule! Dar te rog să nu uiți și de propria ta fericire. Chiar daca fericirea ta acum e să mă vezi pe mine fericita, te iubesc prea mult ca să te las să mă salvezi toată viața.

luni, 10 septembrie 2018

Inca un inceput

Cand am facut acest blog mai aveam cateva zile pana sa-l nasc pe Misu. A fost un inceput timid, simteam nevoia sa impartasesc cuiva anumite ganduri si momente din necunoscutul care ma astepta - viata de mamica de 3 copii. Azi l-am condus pe Mișu, cel de-al treilea copilas al meu, spre un portal (asa l-a numit el) - spre o alta lume. Este foarte entuziasmat, nerabdator sa se avânte in lumea copiilor mari cu mult curaj si curiozitate. Nu are emotii, nu este anxios. Doamne cate mai am de învățat de la el. Nu-si face planuri, primește fiecare clipa asa cum vine - cu multa bucurie si voie buna. In ce ma priveste pe mine, am sentimente confuze - mândrie, ca-l vad asa independent, pregatit, ca si cum asta m-ar valida pe mine ca mama si actiunile mele in raport cu el, desi stiu ca meritul meu este minim. Dar undeva intr-un sertar inchis cu o cheie, stiu ca mai e un sentiment, pe care il vreau rămas acolo, pentru ca doare sa-l privesc in față...sentimentul ala care-ti lasa un gol in stomac si ajunge pana la inima.  Da, stiu ca nu pleaca de tot, nu inca...Dar va fi prima data in 12 ani cand eu voi ramane singura diminetile. Nu voi mai avea nicio umbra care sa ma urmeze, nu voi auzi niciun glas de copil, iar casa va fi goala. Stiu ca nu ma voi plictisi, uneori poate nici nu imi vor ajunge ale 4 ore pentru a face toate cate is de facut. Ce ma apasa insa e constientizarea ca acesta este doar un antrenament pentru golul lasat in urma lor dupa ce vor pleca pentru totdeauna. Si nu mai e mult. Au trecut atat de repede 12 ani...mi-au mai ramas atat de putini...Grele mai sunt inceputurile...

joi, 14 iunie 2018

Despre manipulare, vise, asteptari si realitate (ca nu stiu ce alt titlu sa dau :)))

De dinainte sa am copii aveam un plan referitor la cum o sa-i cresc si educ atunci cand o sa-i am. Stiam foarte clar ce vreau si ce nu vreau. Stiam ca nu o sa aplic bataia ca si pedeapsa, dar ca ii vreau ascultatorisi ca nu o sa accept mofturi sau lipsa de respect. Asta inbtentionam sa rezolv prin pedepse "juste si perfect indreptatite" si laude si recompense. Si cat e de simplu sa aplici toate acestea in mintea ta si cu copiii imaginari.
Am inceput cu clasicele "Bravo!" la fiecare reusita normala si fireasca, gen primul pas, prima reusita la olita si am continuat cu la fel de clasicul si foarte "la moda" time-out, atunci cand situatia o "cerea". Insa ime-out-ul nu parea sa functioneze, dimpotriva, inrautatea si mai mult crizele copilului meu si crestea si frecventa. Am avut norocul, atat eu, cat si copiii mei, sa aud atunci de conceptul "attachment parenting", care-si croia timid drumul pe forumurile de mamici. La inceput mi se parea o utopie, care in mod sigur nu avea cum sa dea roade, unul din principii era sa-ti educi copilul fara pedepse, cu blandete si respect fata de fiinta lui. "Daca eu nu reusesc sa-mi fac copilul sa ma asculte prin pedeapsa, cum as reusi s-o fac fara aceasta??? Adica ar trebui sa-l las sa faca ce-l taie capul? Dar ar deveni incontrolabil!" Cam  astea erau gandurile care-mi navaleau in minte atunci cand am auzit pentru prima data despre acest concept.
Insa, pentru ca relatia mea cu copilul cel mare nu parea sa functioneze, in ciuda eforturilor depuse, am hotarat sa-i dau o sansa utopiei. Ce aveam de pierdut? In cel mai rau caz as fi ramas la stadiul in care eram in ce priveste relatia noastra - crize, tantrumuri si refuzul copilului de a coopera. Alt noroc a fost ca acel copil a fost Vladut. Cine ii cunoaste pe copiii mei, intelege de ce spun noroc. Si mai era si faptul ca el era foarte mic inca, deci nu apucasem sa-l "dresez". Iar minunea s-a produs foarte repede. Copilul isi schimba comportamentul pe zi ce trecea, crizele s-au domolit in intensitate, a scazut si frecventa, era mai linistit, mai cooperant si mai afectuos. Nu-mi venea sa cred ca functioneaza si cat de usor poate fi sa-ti cresti copilul fara pedepse, iar el sa te asculte pentru ca ii esti draga si pentru ca are incredere in tine. Daca l-as fi avut doar pe el, mi-as fi atribuit probabil toate meritele.Dar a venit randul sora-sii sa inceapa cu crizele si "mini-adolescenta". Oricat de blanda si intelegatoare as fi incercat eu sa fiu, ea continua sa faca crize, sa nu coopereze, daca ce doream eu era impotriva vointei sale, sa opuna rezistenta, sa-mi testeze limitele. Probabil ca daca as fi inceput cu ea educatia de tip "attachment parenting", as fi considerat ca este un esec si as fi revenit la metode traditionale. Insa pana in acel moment, deja eram convinsa ca e modul de educare care mi se potriveste cel mai bine si cu care rezonez cu toata simtirea mea, asa ca am continuat. Mi-am educat rabdarea si am dat de pamant cu orgoliul meu, avand incredere ca asta e calea pe care vreau sa merg. Intre timp am continuat sa ma informez, vroiam sa inteleg unde gresesc, de ce nu reusesc sa-mi fac copilul sa ma asculte. Cartea lui Alfie Kohn a fost cea care mi-a limpezit gandurile - "Parenting neconditionat". De fapt nici nu e nevoie copiii nostri sa ne asculte orbeste, pentru ca atunci cand noi nu vom mai reprezenta pentru ei autoritatea suprema, persoana cea mai de incredere, va exista altcineva care va prelua acest rol, iar noi nu vom putea controla moralitatea acelei persoane. Putem doar spera ca va fi cineva care sa-i doreasca binele si sa iubeasca acest copil asa cum il iubim noi. Dar in viata nu se intampla asa de fiecare data. Si atunci o sa ne dorim ca pana atunci copilul sa fie obisnuit sa nu se supuna orbeste indicatiilor venite din afara, ci sa ia hotarari in functie de ce simte el ca e bine sau nu pentru el. Or pentru asta, ar trebui sa aiba destule ocazii sa exerseze cu luatul de decizii, cu neascultarea si consecintele greselilor sale. Deciziile pe care ar trebui sa le exerseze, trebuie sa fie potrivite varstei. Nu o sa las copilul de 4 ani sa decida care e ora lui de culcare, stiind ca dimineata la 7 trebuie sa-l trezesc ca sa mearga la gradinita, dar o sa-l las sa-si aleaga ce haine doreste el sa imbrace. Iar daca isi va pata haina, va suporta consecintele deciziei sale - de a nu mai putea s-o poarte la gradinita sau de a o purta asa patata. Ce vreau sa spun, ca acele consecinte ale deciziilor ar trebui sa decurga firesc, sa aiba o legatura cu greseala sau decizia luata.
Ok, daca referitor la pedepse treaba imi era foarte clara, nu acelasi lucru se intampla cu laudele si recompensele. Aceste mi se pareau inofensive, chiar benefice, blande. Singurele "arme" potrivite sa ma ajute sa-mi fac copiii sa ma asculte. Ce poate fi rau la ele? - Raspunsul este: natura lor manipulatoare. Principiul de baza al  "attachment parenting-ului" este respectul fata de fiinta umana. Despre ce respect insa poate fi vorba in incercarea de a manipula pe cineva sa faca ce vrem noi, chiar daca mijloacele folosite sunt blande? E ca si in fabula cu vulpea si corbul, cand aceasta il lingusea ca sa-i ia cascavalul. Da, unii copii vor asculta mai degraba, cand stiu ca urmeaza sa fie laudati sau recompensati. Insa riscul este sa-si piarda motivatia intrinseca. Vor dori sa faca un bine pentru a primi lauda sau recompensa, dar vor pierde in vedere dorinta lor interna de a face acel bine. Tot motivatia intrinseca e cea care ne face sa ne urmam visele, sa ne asumam riscuri pentru a ajunge acolo unde ne dorim.Creativitatea, imaginatia risca sa se piarda, de frica pierderii recompensei si/sau a aprecierii. Ajunge sa se simta apreciat doar dca face ceea ce adultul doreste de la el si sa se simta valoros doar in acele momente cand este laudat. Sa-si nege propriile dorinte si visuri ca sa nu piarda acea apreciere de care devine la un moment dat dependent. Oare merita? Nu e cam mare pierderea?
Nu spun ca nu trebuie laudati, aplaudati sau felicitati pentru o reusita. Si eu o fac, dar niciodata cu scopul de a-i manipula sa se comporte intr-un anumit fel. Nici nu va spun ca am gasit formula ideala, deloc! Nici ca la noi in casa e pace si armonie tot timpul. Ne certam si noi, gresim, o luam de la capat. Dar ce cred eu ca e important, e ca reusim sa ne respectam dreptul fiecaruia de a decide pentru el, de a gresi si de a ne asuma greselile si consecintele, ne iertam si ne sustinem cand trebuie sa depasim o problema, chiar daca unul din noi e responsabil pentru acea problema. Aceasta este calea care ni se potriveste noua si mergem cu incredere inainte.

vineri, 1 iunie 2018

Schimbarea

Mi s-a întâmplat, mai ales în ultimul an, de când mi-au mai crescut copiii și am putut să am mai multă grijă de mine, am făcut mai multe schimbări în stilul meu de viață, să mi se spună că nu arăt ca o mamă de 3 copii sau că am rămas neschimbată.  Pare un compliment la prima vedere. Dar de ce avem noi nevoie de un astfel de compliment ca să acceptam ceea ce am devenit? De ce tânjim după astfel de complimente? De ce să ne dorim să fim așa cum am fost odată?
Maternitatea te schimbă. M-a schimbat și pe mine. Nu mai sunt aceeași persoană care eram acum 12 ani. La 20 de ani mă simțeam atât de vulnerabilă si ușor de rănit, nesigură pe mine. Eram o persoană fragilă, care avea nevoie de cineva să o protejeze, un prinț pe cal alb.
Apoi, la 26 de ani, am avut primul copil. Odată cu el întregul meu Univers s-a schimbat. Dintr-odată nimic nu mai era despre mine, ci despre acea ființă lipsită de apărare care a crescut în interiorul meu și care depindea complet de mine. Îmi doream viața înapoi, îmi lipsea libertatea, dar știam că sunt responsabilă pentru acel suflet, care a decis sa vină în viața mea si că aleg să-mi asum noul rol. Cu acest rol am experimentat urcatul pe culmile cele mai înalte ale fericirii, dar și căderea liberă în abisul adânc al disperării.  Am ajuns în pragul nebuniei si totuși am găsit puterea să-mi regasesc echilibrul. Da. M-am schimbat.
Acum nu mă mai simt deloc fragilă, nu mai aștept pe nimeni să vină să ma salveze sau protejeze.  Când dau peste un obstacol, nu prea mi se mai întâmplă să mă simt înfrânta. M-am plimbat de atâtea ori până în Iad și înapoi si am descoperit că focul nu m-a ars, ci dimpotrivă, m-a călit și purificat. Se zice că unele persoane sunt distruse de foc, pe când altele devin acel foc.
Așa cum mi-a schimbat sufletul, maternitatea mi-a schimbat și corpul. Și el este mai puternic azi - a trecut prin 3 sarcini și 3 nașteri, pielea mi-a fost întinsă de atâtea ori, încât în unele locuri, mai ales la burtă, nu a mai avut nicio șansă să-și revină. Am fost ruptă, cusută și toate astea au lăsat urme pe corpul meu. Dar el nu s-a dat bătut. Încă este puternic, mă poartă și mă slujește atât de bine în continuare. Și atunci de ce îl disprețuiesc? Nu, nu pot și nu vreau să fiu ca la 20 de ani. Urmele de pe corpul meu sunt ca niște butoane de declanșare a amintirilor legate de cine am fost și cine sunt acum. Iar persoana care sunt acum îmi place mai mult. Sunt puternică, încrezătoare și cel mai important, una care nu renunță, indiferent de obstacolul care îi apare în cale.

duminică, 20 mai 2018

Lupul, capra și varza

Vă mai amintiți problema asta de logică? Trebuia să găsești soluția prin care să le aduci pe toate cu o barcă în siguranță de pe un mal pe celălalt, iar în barcă puteai duce doar pe câte  unul din ei. Soluția era să te tot plimbi de la un mal la celălalt de mai multe ori, până ajungeai să îi aduci pe toți pe malul opus. Ok. Și mai departe ce faci? Doar nu te-ai plimbat de atâtea ori cu barca de la unul la altul ca la final să te speli pe mâini și să te lepezi de ei. Ai intrat în horă, joacă până la capăt.  Aceștia trebuie supravegheați continuu, plimbați iarăși dacă mai ai de trecut vreun râu, și asta la nesfârșit.  Doar dacă nu cumva te saturi și lași lucrurile să-și urmeze cursul firesc. Cruzime? Dar să-ți dedici întreaga viață încercând să împaci lucrurile care nu pot fi împăcate cu prețul ignorării propriilor nevoi cum s-ar numi? Sacrificiu? Cine are nevoie de el? Vei reuși poate să te sacrifici intreaga viață, dar nu ești nemuritor. Ce se va întâmpla după ce nu vei mai fi? Sau crezi că până atunci vor fi învățat deja cum să trăiască în pace și buna înțelegere?
De ce această paralelă? Pentru că seamănă cu dilema cu care mulți părinți se confruntă - cât și ce le oferim copiilor noștri. Înainte să am copii, ma gândeam că dacă voi avea mai mult de unul, voi împărți totul între ei în mod egal, astfel încât aceștia să nu simtă că fac diferențe între ei, că mă voi purta la fel cu fiecare dintre ei și că îi voi trata egal. Și apoi am avut copii :))) Asta îmi amintește de un banc rusesc:
- Hai să împărțim frățește!
- Nu, mai bine împărțim egal!
Din momentul în care s-a născut al doilea copil, nu i-am tratat egal. Primul, care avea 1 an și 6 luni, avea nevoie de mine lângă el, nu accepta altă variantă. Știa clar că își vrea mama doar pentru el. Bebelușul nou-născut nu avea preferințe. Avea nevoie de cineva, oricine, care să stea cu el și să îi împlinească nevoile primordiale. Așa că am considerat că, pentru binele întregii noastre familii, tati să preia îngrijirea nou-născutului, iar eu pe cea a bebelușului de 18 luni. Nu i-am tratat și nu le-am oferit atenția mea în mod egal. Mai sunt și situațiile în care unul din ei e bolnav, când el e cel care primește mai multă atenție și îngrijire decât ceilalți doi. Sigur, au fost si zile în care s-au îmbolnăvit toți 3 deodata și atunci am făcut ca și omul ala din problema menționată - nenumărate drumuri de la unul la altul, dar știam că nu va dura o veșnicie. Chiar nu știu cum fac mamele care au unul sau mai mulți copii bolnavi pe viață.  Dar trebuie să fie crunt. O alta situație în care încerc temporar să-i împac pe toți trei - de zilele lor de naștere, când primesc toți trei cadouri, sărbătoritul primește ce vrea el, iar frații ceva mai simbolic, sau un cadou cu care să se poată juca toți trei. În același timp, fac diferențe între ei când e vorba de cadourile de Crăciun.  Pentru că sunt 3 și pentru că nu sunt de acord cu epuuzarea completă a bugetului doar pentru a le îndeplini orice dorință, dar nici nu vreau să-i frustrez la fiecare Crăciun, doar unul din ei primește cadoul mai scump, câte unul din copii pe Crăciun.  Ceilalți doi primesc și ei cadouri din cele înscrise pe listă, dar nu neaparat cel pe care si-l doresc cel mai mult.
Nu le iau nici haine sau alte lucruri de care au nevoie în mod egal. Fiecare primește după nevoi sau poate nu primește nimic, dacă nu are nevoie. Și dacă unul din ei are o zi proastă sau a trecut printr-o situație dificilă, acela va fi prioritar pentru mine în acel moment. Deci nu! Nu îi voi trata egal. Pentru că sunt diferiți, atât ca vârstă, cât și ca fire, comportament sau nevoi. În aceeași situație și circumstanțe ei vor reacționa diferit și eu, la rândul meu, mă voi raporta diferit, în funcție de ce nevoi voi considera ca au. Si acum bomba! Chiar daca pentru fiecare din ei mi-aș da viața, fără exagerare, nu îi voi iubi la fel. Pentru ca ei nu sunt la fel. Nici măcar dacă ar fi unul, nu l-aș iubi la fel și nu m-aș purta la fel în situații asemănătoare.  Îi iubesc diferit pe fiecare, mi se pare firesc așa și nu mă simt vinovată pentru asta. Iar dacă va veni ziua, si sigur va veni, în care îmi vor reproșa că nu am fost imparțială cu ei, eu una nu voi avea remușcări.  Pentru că știu că misiunea de a fi cu lupul, capra și varza întregi până la adânci bătrâneți nu este una realistă și nu aș putea s-o țin intr-un efort continuu de genul ăsta la nesfârșit.

joi, 17 mai 2018

2/3

Vă mai aduceți aminte de fracții? Eu mi-am reamintit datorită temelor copiilor. 2/3 e o fracție care ne spune că avem de împărțit 2 bucăți din ceva la 3 persoane. Această operație nu are soluția în mulțimea numerelor naturale, dar vom putea efectua împărțirea printr-o fracție - 2/3. Simplu. Asta dacă nu aveți cumva de împărțit 2 ouă kinder la 3 copii, 2 înghețate la 3 copii, 2 brațe, 2 ochi, 2 părinți - toate la 3 copii.
Imaginați-va că aveți de mers la 3 ședințe cu parinții, în aceeaști zi la aceeași ora +/-. Să vă vad cum rezolvați această împărțire. 😉 Sau sunteți pe plajă - unul din copii vrea să înoate până la nu știu care insulița ce se vede în zare și chiar dacă e un înotator mai bun decât voi, nu-l puteți lăsa neînsoțit, altul vrea să faceți împreună castele de nisip, iar al treilea să-l însoțiți de-a lungul plajei în căutare de pietricele și scoici. Nu e un exemplu ipotetic, ci unul cât se poate de real. Nu uitați datele problemei: avem 2 părinți și 3 copii. Acum realitatea nu mai pare atât simplă ca pe hârtie.
În realitate va trebui să-l amâni pe unul dintre copii ca să-i dai prioritate altuia. Pe care dintre ei? Ai de ales - îl amâni pe cel care e tot timpul înțelegător, pentru că nu va face crize acolo pe plajă sau să te gândești de ce să-l sacrifici tot timpul pe același copil, doar pentru ca e înțelegător și că poate ar trebui să-i cultivi răbdarea, chiar acolo pe plajă, celuilalt copil, deși știi că asta presupune o furtună de emoții intense, greu de potolit.
Când erau mai mici și îi aveam doar doi și le trebuia în brațe, îi purtam câte unul pe fiecare șold sau unul în față și celălalt in spate. Când i-am avut trei, unul din ei a trebuit să fie amânat. Pe care dintre ei să-l amâni? Dacă o să mă vedeți vreodata într-un parc, parând foarte amuzată, să știți că am asistat la o scenă în care 2 părinți și 2 seturi de bunici însoțeau destul de implicați un copil care se dădea pe tobogan, în leagăn sau făcea primele încercări pe bicicleta fără roți ajutătoare. Și doar voi părea amuzată, pentru că în realitatea va urla o mare INVIDIE în mine 😆.
Să vă mai spun ceva. De fapt fracția 2/3 nici măcar nu e cea potrivită pentru o familie ca a mea. Idealul nostru ar fi 2/5. Pentru că suntem 5 membri, însă primii sacrificați vom fi noi, adulții. Și nu e drept. Avem și noi nevoi pe care trebuie să ni le împlinim, dorințe, ca să nu ajungem la bătrânețe niște frustrați că am dat titul pentru copii, iar ei sunt nerecunoscători (ata dacă o să ajungem să îmbătrânim, pentru că lucrăm în mediu toxic 😂) sau ca să nu le lăsăm copiilor impresia ca totul li se cuvine doar lor.
De ceva vreme, cam de când ăștia mici sunt mai independenți, am început să facem loc și pentru nevoile noastre. La început au protestat, fiecare în felul lui, nu puteau integra această schimbare, dar încet-încet au început sa o accepte. Sigur, deocamdată nevoile lor sunt pe primul loc pentru noi, dar totuși acum, în prioritizarea nevoilor membrilor familiei noastre sunt incluse și nevoile noastre. Dacă eu am nevoie să stau puțin în liniște să citesc sau să scriu ceva, cum fac acum, o să comunic despre aceasta, iar ei, de cele mai multe ori acceptă și mă ajută în acest sens, căutându-și altceva de făcut.
Pe final atâta vă mai spun - aștept cu răbdare concediul, în care îmi voi putea satisface nevoia de a sta în sezlong sub umbrela de soare cu un fresh exotic în mână, fără să trebuiască să-l împart cu încă 3 inși și să admir marea la orizont în liniște... ( oops! Să ma trezească cineva😍)

sâmbătă, 12 mai 2018

Manifest

Mă gândeam zilele trecute de ce oamenii simt nevoia sa-i judece pe alții. Acest lucru este cu atât mai evident în comunitățile de mămici, motiv pentru care am cam renunțat la majoritatea grupurilor la care aderasem la începuturile "carierei" mele de mamă. Mămicile te judecă pentru ce faci cu copiii tăi, pentru ce nu faci și ele consideră că ar trebui sa faci. Dacă stai să apleci urechea la toate judecățile auzite, începi să te gândești că ți-ai nenorocit copiii pe viață și că mai bine te duceai la servici, că măcar acolo știai clar ce ai de făcut și cum să-ți duci la bun sfârșit sarcinile, iar îngrijirea copiilor o lăsai în seama specialiștilor, care au pregătirea necesară să o facă perfect, așa cum tu niciodată nu vei putea.
Adevărul e ca este o meserie grea, pentru care cele mai multe dintre noi nu am fost pregătite adecvat sau suficient. Câteodată ma simt ca un orb in deșert. Se zice că ar trebui să-ți asculți instinctele. Dar ce te faci când ești o persoana exagerat de rațională și perfecționista pe de-asupra, extrem de exigentă și critică cu tine insăți? Când nu știi, sau poate ai uitat, cum să-ți asculți inima? Când preiei subconștient reacțiile părinților tăi, confundându-le cu instinctele, pentru că ei sunt singurul exemplu cunoscut de tine, singurii tăi profesori in meseria de părinte?
Departe de mine gândul de a-mi judeca părinții. Deși trebuie să recunosc că am făcut-o de multe ori până să înțeleg și să accept că și ei au făcut ce fac și eu acum - m-au crescut așa cum au considerat că e mai bine. Totuși nu cred că e lipsit de respect sau că îi judec, dacă recunosc unde au greșit, ca să pot sa fac altfel cu copiii mei. Părinții mei cinsiderau probabil că unui copil nu trebuie să îi arăți sau spui că îl iubești, ca să nu crească un răsfățat. Mai considerau că trebuie să-l critici dacă greșește, dar și atunci când îi reușește ceva, arătându-i că oricum putea să se străduiască mai mult și sa aibă un succes mai mare. Așa considerau ei că mă ambiționează să-mi depășesc limitele si să progresez. Din păcate rezultatul a fost exact opus. Am refuzat să progresez atunci când am simțit o presiune exterioară, m-am considerat lipsită de valoare, niciodată satisfăcuta de rezultatele mele, chiar dacă îmi atingeam scopul. Am considerat ca merit să fiu prețuită doar atunci când primesc aprobarea celorlalți, ca niciodata nu voi fi perfectă, dar tânjeam după acea perfecțiune.
Pentru că am conștientizat nocivitatea acelor comportamente, mi-am stabilit încă de la primul copil niște principii clare referitor la ce NU vreau să fac cu copiii mei. Pentru a putea schimba tiparul am avut nevoie de un mare auto-control si am depus eforturi semnificative pentru a-mi înabuși anumite reacții, dar și pentru a-mi provoca altfel de reacții. Nu știu dacă vă puteți imagina asta, dar pentru mine chiar să rostesc "te iubesc" însemna un efort. Dar pe lângă acestea de mai sus, încă mai am anumite comportamente pentru care mă blamez. Îmi dau seama când gŕeșesc, dar nu reușesc să ma controlez pe deplin, pentru că cel mai probabil vin din experiențele dureroase îngropate adânc în subconștientul meu. Dureri la care nu am ajuns să sap, de frică pentru ce aș putea simți.
Pentru că am avut parte de atâta criticism în copilărie, am ajuns să-mi fie extrem de frică de critică. Mă simt rușinată, incapabila, imperfectă, niciodată suficient de bună si extrem de afectată de judecata altora. Si totuși - nimeni nu are dreptul să mă judece, iar eu nu trebuie să caut aprobarea nimănui. Pentru că nimeni nu trăiește in pielea mea, fiecare am avut experiențe diferite si fiecare om va reacționa diferit, nu mai rau sau mai bine, doar diferit, in funcție de experiențele si trăirile proprii legate de acele experiențe. Dacă eu voi greși, nimeni, in afară de mine, nu va suporta consecințele acelor greșeli. Astfel că imi asum greșelile si imperfecțiunile, dar si succesul și realizările. Iar cei care simt nevoia să judece, o fac pentru că au și ei durerile lor și simt cumva nevoia să fie validați în ceea ce fac, căutând pe cineva care a greșit mai mult. Asta le permite să se refugieze din calea propriilor sentimente de vinovăție. Fiecare din noi poate alege  - să judece sau să nu-i judece pe alții. Eu aleg să REFUZ să mă mai simt afectată de judecata altora sau să caut să fiu acceptată în funcție de reușitele mele. Și mai refuz să-i judec pe alții prin prisma propriilor mele experiențe.  Punct!