Persoane interesate

luni, 17 aprilie 2017

Unde pleaca prietenii cand ai nevoie de ei?

Nu am fost niciodata genul de persoana care sa aiba multi prieteni, nu aveam nevoie de multi, mai mult de-atat, nu m-am simtit niciodata confortabil sa fiu inconjurata de multe persoane, ma facea sa ma simt pierduta, dezorientata. Cu toate acestea, simteam nevoia, pentru ca noi oamenii suntem totusi fiinte sociale, sa am unu-doi-trei prieteni cu care sa impartasesc ganduri, idei, sentimente, intamplari. Si asa a si fost, in liceu aveam 2 prietene, in facultate alte 2, cand am inceput munca eram 5 prietene, cu care ieseam la sfarsit de saptamana si ne distram, povesteam, radeam. Erau persoanele care se bucurau de compania mea si de a caror companie ma bucuram eu. Ma simteam bine sa apartin de un grup de prieteni. Cand am ramas insarcinata insa lucrurile au inceput sa se schimbe. Nu am mai avut chef sau putere sa pierd noptile in localuri, as fi dormit toata ziua, daramite noaptea si am inceput sa refuz iesirile. Evident ca dupa cateva refuzuri, nici nu am mai fost chemata sa ma alatur. Atunci am inceput sa simt ca se lasa o raceala in relatia cu prietenii, se casca o prapastie intre mine si ele. Orgoliul nu m-a lasat sa le spun ce simt, speram sa inteleaga, sa-si dea seama ca ma ranea distanta aceasta aparuta intre noi. Dar mai grav decat pierderea prietenilor a fost alt sentiment, care aparuse ca o consecinta, simteam ca ma pierd pe mine, cea care eram inainte sa raman insarcinata. Nu ma mai recunosteam, eram mereu bosumflata, cu stari confuze, care se schimbau de la un minut la altul - schimbarile hormonale isi faceau simtita prezenta. Eram furioasa pe cei care "m-au parasit" dar cel mai mult eram furioasa pe mine, pentru felul in care simteam. Stiam ca nu mai sunt ce de dinainte, dar nu puteam face nimic sa schimb. Nu mai gaseam resurse sa ma bucur, sa ma relaxez, sa ma bucur de sarcina si ma simteam vinovata pentru tot ce se intampla cu mine si in jurul meu. Apoi s-a nascut bebe, iar starile de care speram eu sa scap nu numai ca nu au trecut, ci dimpotriva, s-au accentuat. Ma simteam legata de maini si de picioare de un bebelus neajutorat, care avea nevoie de mine tot timpul,  care plangea mult, care ma facea sa ma simt incapabila, care nu vroia sa se impace cu noua pozitie pe care o avea si care vroia sa scape din toata istoria asta si sa se intoarca in timp, in perioada de dinainte de a ramane insarcinata. Vroiam sa fiu libera din nou, sa pot face tot ce faceam inainte, fara sa fiu legata de o fiinta mica si neputincioasa. Si pentru ca nu reuseam sa ma bucur de ceea ce primisem, pentru ca ar fi trebuit sa ma simt fericita, o privilegiata sa am ceea ce unele femei doar cu foarte mult efort reusesc sa primeasca, ma simteam profund vinovata, defecta. Asa a intrat in viata mea depresia - pe nevazute, pe nesimtite, o depresie urata care m-a aruncat undeva jos de tot si din care nu stiam cum voi reusi sa ma ridic. Mi-ar fi prins bine sa-i am pe prietenii mei acolo, dar nu i-am lasat. M-am retras, am pus un zid intre mine si ei, din orgoliu, din asteptari ca ei sa inteleaga ca am nevoie de ei, fara ca eu sa le arat asta, dar si din rusine pentru ceea ce devenisem si ceea ce simteam. Da, ma simteam rusinata ca nu sunt mama perfecta, asa cum ma asteptam eu sa devin. Ii invinovateam pe ei, ca nu au stiut sa se apropie de mine, chiar daca eu ii respingeam, ca nu treceau prin aceleasi clipe grele ca si mine si nu aveau cum sa inteleaga - nopti, zile nedormite, plansete multe - ale bebelusului si ale mele, dar cel mai mult ma invinovateam pe mine. Si uite asa mi-am pierdut eu prietenii. Aproape pe toti. In afara de unul. O singura prietena imi mai ramasese, careia nu stiu cum sa-i multumesc, pentru ca datorita ei, prezentei ei fizice zilnice in viata mea, pentru ca chiar daca nu intelegea ce se petrece cu mine de fiecare data, a ramas acolo, m-a sustinut, am reusit sa sper ca nu-i totul pierdut, sa ma ridic si sa merg mai departe. MULTUMESC VALERIA!
Intre timp, in functie de perioadele in care erau copiii mei, mi-am facut si alte prietene, mamici si ele, care treceau sau au trecut prin aceleasi situatii ca si mine, care intelegeau prin ce trec, care nu asteptau de la mine sa fiu disponibila oricand, pentru ca nici ele nu erau disponibile oricand. Cu niciuna din ele nu am reusit sa formez aceeasi legatura stransa cum reusisem odata, inainte sa am copii, dar treptat nevoia aceasta de a avea prieteni foarte apropiati s-a risipit. Pentru ca nici eu nu mai sunt aceeasi Cristina. Acum sunt Mama Cristina, cu defecte si calitati, cu bune si rele, care isi ajuta prietenii si le e alaturi, dar doar dupa ce le satisface nevoile copiilor ei si care a renuntat la randul ei sa mai aiba asteptari de la prieteni sa fie acolo pentru ea exact atunci cand are ea nevoie. Si da, ma simt mai bine aici unde sunt acum. Daca mi-i dor de cealalta Cristina? Nu. Simt ca am crescut mult de-atunci, emotional, spiritual (chiar si in kilograme, daca sunteti curiosi 😄).  Ma simt bine in pielea mea, ma simt exact in locul potrivit si nu mai am asteptari nici chiar de la mine. Pana la urma, din toate lucrurile care ni se intampla, putem invata si creste.

duminică, 21 februarie 2016

Ai cazut? Ridica-te si mergi mai departe!

Fiecare dintre noi isi doreste sa fie un parinte bun pentru copilul sau. Si daca sunt zile in care totul merge struna, le suntem alaturi, ne simtim bine impreuna, sunt si zile in care pur si simplu o dam in bara. Sunt zilele in care toate ne merg prost - stresul de la servici, o cearta cu sotul, cu parintii, prieteni, alergatura inutila de peste zi...iar cand ajungem acasa la copii, toata starea asta nu ne ajuta sa ne conectam, sa fim calmi si rabdatori, zambitori si bine dispusi. Singurul lucru pe care ni-l dorim este sa fim lasati in pace de toata lumea. Dar copiii nu sunt toata lumea. Ei vor incerca sa-ti atraga atentia, sa te simta prezenta. In unele momente vei reusi sa apreciezi efortul lor, dar in altele...Ei bine, asta-i adevarul - iti vei varsa nervii pe ei. De ce tocmai pe ei? Pentru ca ei stiu sa te impinga peste limitele tale, pentru ca atunci cand nu te simt prezenta vor incerca sa te aduca la realitate intr-un mod nu chiar placut, daca toate celelate posibilitati nu au dat rezultate. Dar adevaratul motiv pentru care iti versi tot necazul pe ei, este pentru ca esti sigura ca, orice ai face, ei te vor iubi si te vor ierta. Este minunat sa ai pe cineva care stii ca nu te va blama, judeca si te va iubi neconditionat. Dar asta are un pret mult prea mare. Copilul isi va sacrifica iubirea de sine pentru a te iubi pe tine. Atunci cand esti furios pe copilul tau, el te va ierta, dar va transfera toata vina asupra sa. Se va gandi ca tu nu se poate sa fi gresit, iar atunci singurul care a gresit este el, copilul. Va simti poate ca nu merita dragostea ta, pentru ca iti provoaca atata suferinta. Tu esti perfect, ceea ce inseamna ca el nu este. Tu, parintele, stii ca acest lucru nu este adevarat, dar el nu stie.

Ce-i de facut?

E simplu - ii spui "Iarta-ma, mi-am iesit din fire...imi pare rau..." Fara sa continui cu " ...dar tu m-ai provocat cu..." Constientizeaza si accepta ca ai venit la el pe punctul de a exploda, el fiind doar o scanteie in calea furiei tale. Unii considera ca a-ti recunoaste greseala in fata copilului este semn de slabiciune, dar nu este. Dimpotriva, e nevoie de curaj pentru a face asta.

Dar mai avem ceva de invatat. Nu este suficient doar sa-i cerem iertare copilului si sa uitam, ca apoi, data viitoare, sa repetam greseala la nesfarsit. Incearca sa analizezi obiectiv, pas cu pas, ce ti-a provocat reactia, cum ai fi putut evita manifestarea negativa indreptata inspre copil si, eventual, iti poti face un plan de actiune cu ce ai putea face ca sa nu se ajunga la astfel de situatii in viitor

Si nu ramane blocat in sentimentul de vina. Iarta-te, ridica-te si mergi mai departe! Reconecteaza-te cu copilul tau, razi cu el, joaca-te!
A

luni, 11 ianuarie 2016

Dovada de iubire neconditionata :)

Da, am primit o astfel de confirmare - ca am reusit sa le dovedesc copiilor acest lucru. :)

Mi-a spus azi Daria ca vrea sa discutam o intamplare de la scoala care a deranjat-o si sa discutam cand vom fi doar noi doua. Abia seara, la culcare, cand ceilalti doi erau in lumea viselor, fata mea, care de obicei e prima adormita, a prins momentul. Mi-a spus ca un coleg a suparat-o foarte tare si ca a umilit-o in fata copiilor si ca a plans (mi-a descris exact situatia, dar nu o voi relata aici, fiind o chestie personala pentru ea si sigur nu ar fi de acord sa vorbesc public despre acest subiect) iar d-na cu care avea atunci ora a linistit-o si i-a spus copilului sa-si ceara scuze. Ok. Dar totusi nu inteleg ceva: Daria, care acasa nu se lasa calcata in picioare de nimeni, care ii bate pe fratii sai cand acestia o enerveaza, care ne sfideaza si pe noi cand crede ca e nedreptatita sau furioasa ca nu-i ies planurile asa cum si-ar fi dorit! Aceasta Daria la scoala e un copil care nu riposteaza si se lasa umilita? Ceva nu mi se lega. Asa ca am intrebat-o de ce e atat de diferita la scoala fata de cum e acasa.
- pentru ca la scoala ma cearta doamna invatatoare daca as face ce fac si acasa si nu-mi place.
-ok, dar si eu te cert acasa.
-da, dar acasa e altfel. Cu tine stiu sigur ca si daca ma certi, si daca fac prosii, tu oricum o sa ma iubesti. Si mami, tu trebuie sa ma intelegi - pentru mine e prea greu sa fiu cuminte tot timpul. Eu sunt prea mult timp cuminte la scoala, si la ore, si in pauze si cand vin acasa, am prea multe adunate de cand am fost cuminte la scoala, asa ca macar acasa lasa-ma sa fac ce vreau eu.

Nu-i asa ca-i minunata fetita asta a mea? Minunata si inteleapta! Si sper ca in timp o sa prinda si curaj sa-i confrunte si pe cei care o calca prea tare pe batatura, sa nu ne incasam doar noi, ce de-ai casei, toate rosiile. :)

marți, 25 august 2015

Cu micutul la dentist

Am fost azi cu Misu la dentist, misu avand 3 ani si7 luni. Desigur, ar fi fost bine ca aceasta prima vizita sa fi fost facuta inainte ca Misu sa aiba vreo problema, dar cum mie, cel putin, niciodata nu-mi ajunge timpul, decat atunci cand sunt stransa cu usa, asa a fost si de data asta. Am vazut la el, din intamplare o carie, interdentara, iar la o examinare mai atenta am vazut ca mai are inca 2 premolari cariati. Norocul nostru a fost ca toate erau carii superficiale. Am facut programarea, l-am anuntat pe Misu ca va merge la dentist sa-i repare dintisorii, fara sa fac mare tam-tam din asta, ca sa nu-l panichez, desi nu eram chiar foarte linistita. Ma gandeam cu groaza ce ma fac daca nu coopereaza.  Programarea am avut-o la o saptamana dupa ce am sunat si l-am anuntat pe Misu. Toata saptamana nu i-am mai pomenit despre dentist, decat seara, cand spalam dintisorii, dar si atunci o faceam ca si cum ar fi ceva absolut normal: "ia sa mai vad ce face dintisorul asta al tau...aham, e bine, o sa mergem la dentist si o sa-l repare". Aseara inainte de somn am povestit prima data mai mult despre ce o sa se intample la dentist. El m-am intrebat cu o jumatate de glas daca o sa-i faca injectie, probabil a retinut ceva despre injectie de cand a mai fost cu mine la dentist pentru vreo problema de-a mea si i-am spus ca nu. De dimineata am pregatit impreuna periuta de dinti s-o luam cu noi la dentist sa curatam dintisorii inainte sa-i repare domnul doctor, i-am mai povestit inca o data ce-l asteapta acolo, de la spalat dintisorii, asezat pe scaun, ca o sa fie ridicat cu tot cu scaun ca si intr-un lift, ca o sa trebuiasca sa tina gura deschisa pana lucreaza la dintisori. Am ajuns la cabinet mai devreme, intentionat, ca sa aiba timp sa se acomodeze, sa mai stea in sala de asteptare, sa-si traga sufletul, sa nu fie grabit de nimeni. Mi-a spus incetisor ca i-i frica. L-am tinut de manuta si i-am spus ca stiu ca i-i frica si ca o sa fiu langa el tot timpul si o sa-l tin de mana. L-am asigurat inca o data ca n-o sa-l doara si ca n-o sa i se faca nicio injectie si m-am comportat in continuare ca si cum nimic deosebit nu urma sa se intample. Nu l-am bombardat cu grija excesiva si nici cu detalii excesive, tocmai ca-i dau incredere ca totul e in regula. Ce a urmat, m-a uimit si pe mine si pe domnul doctor, care la telefon mi-a spus sa-l aduc, dar ca nu crede ca o sa stea. Misu s-a asezat dezinvolt pe fotoliu, a deschis gura, ca si cum ar mai fi fost de nenumarate ori la dentist si stia exact ce ar trebui sa faca, pas cu pas. Dentisul a fost si el de nota zece, i-a aratat cu ce instrumente ii va lucra, l-a incurajat sa puna mana, sa vada ca nu inteapa nimic, l-a incurajat tot timpul cat a lucrat, se vedea ca era si el mirat de cum statea Misu, asa ca a reusit sa-i faca toate 3 cariile, ceea ce a fost mult peste asteptarile mele si ale doctorului. Nu va pot descrie cat de usurata am iesit de la dentist si cat de mandra sunt de copilasul asta ca a avut incredere in mine, in ceea ce i-am povestit si cat de curajos a fost.  Nu ama cred mare experta, dar am zis sa insir aici cateva sfaturi pentru o prima interventie la dentist pentru copilul mic, reiesind din experienta noastra.

1. Alegeti un dentist cu experienta, care sa stie exact ce are de facut si sa ia decizii rapid, copilul mic nu are rabdare sa astepte prea mult.
2. Examinati des dintisorii micutilor, ca sa nu ajunga la dentist cand cariile sunt profunde si e nevoie de anestezie.
3. Cand ati decis ca micutul are nevoie de o interventie la dentist, comunicati-i acest lucru, fara sa faceti o tragedie din asta, chiar daca vi se pare ca pica cerul peste dvs. :(
4. Nu insistati cu detalii nici prea des, nici prea multe, pentru ca altfel s-ar putea copilul sa va simta agitatia interioara si sa se panicheze sau sa nu aiba incredere in asigurarile dvs ca va fi bine.
5. Chiar inainte de a ajunge la dentist, ii puteti da detalii mai multe descriindu-i exact procedura care il asteapta.
6. Incercati sa ajungeti cu vreo 10 minute inainte la dentist, ca sa-i dati copilului timpul necesar pentru a se acomoda cu cabinetul.
7. Daca va spune ca i-i frica, nu-i negati sentimentele spunandu-i ca n-are de ce sa-i fie frica. Asigurati-l ca-l auziti, ca stiti ca i-i frica si eventual ii mai povestit o data ce urmeaza sa se intample.
8. Evitati sa va aratari prea grijulie, sa-l cocolositi, pentu ca s-ar putea sa-i transmiteti ingrijorarea dvs. Incercati sa pareti calma, stapana pe situatie, ca si cum vizita la dentist ar fi ceva absolut normal, o situatie uzuala.
9. Stati langa el la dentist, daca vrea, puteti chiar sa-l tineti in brate si asigurati-l ca-i sunteti alaturi.
10. Lasati-l sa puna mana pe obiectele cu care urmeaza sa i se lucreze.

Sper sa va fie de folos. :)

vineri, 5 decembrie 2014

Cand vine Mosul...

Maine dimineata multi copii vor gasi in ghetute fructe, turte, dulciuri, jucarii. Unii nu vor gasi nimic. Luni, cand vor merge la scoala sau la gradinita isi vor povesti fiecare ce cadou a primit de la Mos Nicolae. Unii, mai putin norocosi, vor fi dezamagiti ca lor Mosul le-a adus o mandarina, iar colegul de clasa a primit jucaria mult visata. Unii, mai putini, "ghinionistii" vor fi foarte dezamagiti ca n-au primit nimic. Se vor gandi cat e de nedreapta viata si odata cu ea si Mosul asta. S-au straduit atata amar de vreme sa fie cuminti si ascultatori si tot colegul ala de clasa, care nu e nici pe departe atat de cuminte, a primit darurile cele mai frumoase.
Dar mai dureros de-atat le va fi acelor copii, care nu si-au dorit lucruri materiale, ci indeplinirea unor dorinte - vindecarea unui parinte bolnav, impacarea parintilor, intoarcerea acasa a unui parinte...Pentru copil Mosul este atotputernic, ca doar asa i s-a povestit si el chiar a crezut, pentru ca inca nu stie ce e minciuna sau nu banuieste ca parintele poate sa-l minta.


Este intr-adevar o poveste frumoasa, magica, ce trezeste in fiecare adult un sentiment de daruire. Dar ramane totusi o minciuna, care, ca orice minciuna are picioare scurte, iar efectele acesteea pot dura o viata intreaga.

"- lumea este nedreapta si nu merita sa fiu ascultator
- oricine ma poate minti, chiar si parintii
- sa minti nu este un lucru atat de rau, daca si parintii mei fac asta"

astea sunt doar cateva ganduri care ii pot trece prin cap unui copil dezamagit de minciuna despre Mos Craciun.

Se tot vorbeste despre Spiritul Craciunului. Dar oare nu putem fi darnici si fara sa mintim? Se pierde "magia"? Sunt de acord. Dar prefer fara magie, prefer sa fiu sincera. Copiilor le place sa aculte povestea lui Mos Craciun, iar aceasta poate ramane in sufletele lor ca o poveste. Copiii pot fi incurajati sa fie darnici de Craciun, si nu numai de Craciun, cu cei din jurul lor si cu cei care au nevoie, pentru ca ei stiu ca nu te poti baza pe Mosul sa le aduca si copiilor din familii nevoiase cadouri. Iar surpriza poate fi surpriza si fara sa creada in Mos Craciun.

Cam asta am avut de spus azi.



joi, 20 noiembrie 2014

Are mama o fetita...

Draga mea fetita,

Ma scoti din minti atunci cand:

- imi scoti limba daca iti interzic ceva
- spui "bleah" la mancare, dupa ce am stat jumatate de zi in bucatarie s-o gatesc
- te incapatanezi sa nu-ti iei haine groase si iesi in bluza de trening si adidasi cand afara sunt 5 grade
- te crizezi ca ai ceva in ciorapei, dupa ce i-am intors de vreo 5 ori pe fata si pe dos in fata ta si am vazut amandoua ca nu este nimic, iar fratii tai asteapta de ceva vreme in masina sa pornim
- ma rogi sa te ajut sa-ti alegi hainutele pentru scoala si refuzi orice propunere, dar ma tot tii acolo, in speranta ca o sa-ti aleg ceva ce numa tu stii ca vrei
- te superi ca jucaria din oul kinder nu a fost cea la care ai sperat si imi plangi disperata sa-ti tot iau oua kinder pana iti capeti jucaria dorita
- refuzi sa-mi spui ce ti s-a intamplat, crezand ca sunt datoare sa stiu asta pur si simplu, sau esti prea orgolioasa sa recunosti
- ii scoti din minti si pe fratii tai, pe rand, sau pe amandoi odata, doar pentru ca linistea si pacea te plictiseste si ti se pare amuzant cand nu sunt singura scoasa din minti

Dar cu toate astea ma bucur ca te am. Si nu vreau sa te "rup" si nici sa te pun intr-o forma ca sa cresti asa cum mi-i mie mai usor. Draga mamei draga, nu trebuie sa-mi fie mie mai usor. Ramai asa cum esti tu, incapatanata, sfidatoare, orgolioasa, hotarata si puternica. Pentru ca asta esti. Esti o fetita puternica, stii ce vrei, sau daca nu stii, simti foarte bine ce nu vrei si lupti sa-ti pastrezi integritatea. Nu suporti sa ti se impuna ceva. Nici sa nu suporti, nici de la mine, nici de la nimeni! Pastreaza-ti calea, daca esti convinsa ca e cea mai potrivita pentru tine. Si urmeaz-o atat, cat te tin puterile.

Eu voi fi acolo pentru tine atunci cand vei avea nevoie, pentru ca te iubesc. Te iubesc asa cum esti si nu vreau sa te schimb. Esti perfecta!



sâmbătă, 30 august 2014

Da, sunt basarabeanca si vorbesc romaneste!

De foarte multe ori mi se intampla sa am urmatoarea discutie cu persoanele cu care vorbesc pentru prima data:
-        
  Esti rusoaica?
-          Nu, sunt romanca.
-          Dar de unde esti?
-          Din Basarabia.
-          Daaaa. Mi-am dat seama imediat. Dupa “L” – ul vostru rusesc. (incercare nereusita de a imita “L”-ul care chipurile ma da de gol)
-          Si englezii il au in unele cuvinte. Puteai sa crezi ca sunt englezoaica.
-          Da, dar si vocalele voastre sunt mai inchise. (alta incercare nereusita, de data aceasta a unor vocale)
-          Si portughezii le au, asa ca as putea fi portugheza.
-          Da, asa-i. Dar de cati ani esti in Romania?
-          11-12-16 ani, ce conteaza?
-          Pai ma mir cum de n-ai scapat inca de ”accentul basarabean”? (am pus ghilimele pentru ca mi se pare total nepotrivita si incorecta expresia)
-          Dar de ce as vrea sa scap?

Aici, de regula, discutia intra intr-un punct mort, interlocutorul meu incearca sa gaseasca niste scuze, fara success, ca sa-mi arate ca nu a intentionat sa-mi raneasca orgoliul meu de basarabeanca J, iar eu schimb subiectul discutiei, pentru a-l face sa respire usurat.

Ma intreb cati dintre cei care vorbesc romana isi dau seama ca acest lucru este un privilegiu. Datorita istoriei zbuciumate a poporului roman, acestia puteau demult sa-si piarda acest drept, iar limba pe care o vorbesc romanii, putea fi alta, cea a popoarelor care au cucerit Romania in trecut. Cate popoare nu si-au pierdut limba din acest motiv? Stramosii nostri au luptat pentru ea, mamele ne-au transmis-o din generatie in generatie, chiar si atunci cand vremurile nu erau tocmai prielnice. Dar dupa cum stramba din nas la auzul “accentului meu basarabean” imi dau seama ca-s putini cei care inteleg acest lucru.

Acum sa va spun de ce nu o sa scap eu de ”accentul basarabean”. Pentru ca asa a vorbit romaneste mama mea cu mine. Iar mama mea era o curajoasa sa-mi vorbeasca romaneste, tinand cont ca locuiam in Tiraspol, capitala actualei Republici Transnistria. Pentru ca parintii mei au fost curajosi sa accepte sa fie profesori de Limba si Literatura Romana intr-o scoala din Transnistria, iar mama a fost printre primii profesori din acea parte a Moldovei, care a avut curaj sa introduca scrisul cu grafie latina in Transnistria. (Daca nu stiati, pana in ’90 in Basarabia se scria cu grafie chirilica, chiar si in romana) Pentru ca atat eu, cat si parintii mei am vorbit aceasta limba, cu “accent basarabean”  intr-o perioada in care romanii nu erau deloc bine vazuti in Transnistria si riscam sa incasam vreo piatra in cap, in cel mai bun caz. Dar macar acolo ni se spunea “romani” si sa ne caram in Romania, iar ceea ce din punctul lor de vedere era o jignire, pentru noi suna ca un alint. Aici, in Romania, suntem “rusi”. 
 Parintii mei au fost curajosi, dar nu au fost eroi. Au abandonat lupta cand a inceput macelul in Transnistria. Au lasat casa, masa, prieteni si servici ca sa-si salveze viata lor si viata copiilor lor.  Dar adevaratii eroi au ramas acolo unde, chiar si acum, lupta pentru ca romanii din Transnistria sa aiba dreptul sa-si vorbeasca limba, copiii romani sa aiba dreptul sa invete in scoli romanesti. Unul din acesti eroi este Ion Iovcev, prieten bun de familie si coleg de servici cu parintii mei.  Pentru el fiecare zi, nu exagerez, este o lupta pentru limba romana.  Oare el, daca ar veni in Romania si i s-ar spune ca are “accent basarabean” ce-ar zice?

Suntem priviti cu superioritate pentru ca avem “accent basarabean”, pentru ca folosim regionalisme,  arhaisme, pentru ca nu cunoastem neologismele. Nu vreau sa vorbesc despre alte stereotipuri in legatura cu basarabenii, ca astea nu au nicio legatura cu subiectul meu – limba noastra.
Si daca pana acum am facut lobby “accentului basarabean” J, acum sa spun si despre arhaisme. In primul rand limba romana din Basarabia nu avea cum sa aiba aceeasi directie de evolutie ca si cea din Romania. E normal, nu? Am locuit intr-un spatiu inchis, marele URSS. Puteam sa evoluam imprumutand cuvinte din rusa sau pastrand cuvintele mostenite din romana. Si cine confera statutul de arhaism unui cuvant? Poporul. Ei bine, poporul nostru, basarabean (am inteles, la scurt timp dupa ce am venit in Romania, ca romani nu ne putem numi). a ales sa foloseasca in continuare anumite cuvinte, care nu mai sunt folosite in Romania, astfel ca “a grai” pentru noi nu este arhaism. Regionalismele – astea se gasesc peste tot, de ce tocmai alea moldovenesti n-ar fi potrivite? Neologismele – este aceeasi poveste ca si cu arhaismele. Nu aveam de unde sa le cunoastem, pentru ca am avut evolutii diferite. Cand nu ne-au ajuns cuvintele limbii materne, le-am imprumutat din rusa. Nu e nimic rusinos in asta.

N-o mai lungesc, ca povesti as mai avea multe. In concluzie atat as vrea sa va spun:


Da, sunt din Basarabia si vorbesc romaneste – mi-am castigat acest drept!  Iar cei care stramba din nas la auzul “accentului” meu, sa inteleaga ca nu intentionez sa scap de el. Este dulcele meu grai, pentru care parintii mei au luptat, pe care l-au pastrat si mi l-au transmis, chiar cu pretul vietii lor.  Si pentru ca maine, in Republica Moldova, este sarbatoarea nationala “Limba noastra”, va ofer si o dedicatie muzicala:


LA MULTI ANI LIMBA ROMANA!