Schimbarea

Mi s-a întâmplat, mai ales în ultimul an, de când mi-au mai crescut copiii și am putut să am mai multă grijă de mine, am făcut mai multe schimbări în stilul meu de viață, să mi se spună că nu arăt ca o mamă de 3 copii sau că am rămas neschimbată.  Pare un compliment la prima vedere. Dar de ce avem noi nevoie de un astfel de compliment ca să acceptam ceea ce am devenit? De ce tânjim după astfel de complimente? De ce să ne dorim să fim așa cum am fost odată?
Maternitatea te schimbă. M-a schimbat și pe mine. Nu mai sunt aceeași persoană care eram acum 12 ani. La 20 de ani mă simțeam atât de vulnerabilă si ușor de rănit, nesigură pe mine. Eram o persoană fragilă, care avea nevoie de cineva să o protejeze, un prinț pe cal alb.
Apoi, la 26 de ani, am avut primul copil. Odată cu el întregul meu Univers s-a schimbat. Dintr-odată nimic nu mai era despre mine, ci despre acea ființă lipsită de apărare care a crescut în interiorul meu și care depindea complet de mine. Îmi doream viața înapoi, îmi lipsea libertatea, dar știam că sunt responsabilă pentru acel suflet, care a decis sa vină în viața mea si că aleg să-mi asum noul rol. Cu acest rol am experimentat urcatul pe culmile cele mai înalte ale fericirii, dar și căderea liberă în abisul adânc al disperării.  Am ajuns în pragul nebuniei si totuși am găsit puterea să-mi regasesc echilibrul. Da. M-am schimbat.
Acum nu mă mai simt deloc fragilă, nu mai aștept pe nimeni să vină să ma salveze sau protejeze.  Când dau peste un obstacol, nu prea mi se mai întâmplă să mă simt înfrânta. M-am plimbat de atâtea ori până în Iad și înapoi si am descoperit că focul nu m-a ars, ci dimpotrivă, m-a călit și purificat. Se zice că unele persoane sunt distruse de foc, pe când altele devin acel foc.
Așa cum mi-a schimbat sufletul, maternitatea mi-a schimbat și corpul. Și el este mai puternic azi - a trecut prin 3 sarcini și 3 nașteri, pielea mi-a fost întinsă de atâtea ori, încât în unele locuri, mai ales la burtă, nu a mai avut nicio șansă să-și revină. Am fost ruptă, cusută și toate astea au lăsat urme pe corpul meu. Dar el nu s-a dat bătut. Încă este puternic, mă poartă și mă slujește atât de bine în continuare. Și atunci de ce îl disprețuiesc? Nu, nu pot și nu vreau să fiu ca la 20 de ani. Urmele de pe corpul meu sunt ca niște butoane de declanșare a amintirilor legate de cine am fost și cine sunt acum. Iar persoana care sunt acum îmi place mai mult. Sunt puternică, încrezătoare și cel mai important, una care nu renunță, indiferent de obstacolul care îi apare în cale.