De dinainte sa am copii aveam un plan referitor la cum o sa-i cresc si educ atunci cand o sa-i am. Stiam foarte clar ce vreau si ce nu vreau. Stiam ca nu o sa aplic bataia ca si pedeapsa, dar ca ii vreau ascultatorisi ca nu o sa accept mofturi sau lipsa de respect. Asta inbtentionam sa rezolv prin pedepse "juste si perfect indreptatite" si laude si recompense. Si cat e de simplu sa aplici toate acestea in mintea ta si cu copiii imaginari.
Am inceput cu clasicele "Bravo!" la fiecare reusita normala si fireasca, gen primul pas, prima reusita la olita si am continuat cu la fel de clasicul si foarte "la moda" time-out, atunci cand situatia o "cerea". Insa ime-out-ul nu parea sa functioneze, dimpotriva, inrautatea si mai mult crizele copilului meu si crestea si frecventa. Am avut norocul, atat eu, cat si copiii mei, sa aud atunci de conceptul "attachment parenting", care-si croia timid drumul pe forumurile de mamici. La inceput mi se parea o utopie, care in mod sigur nu avea cum sa dea roade, unul din principii era sa-ti educi copilul fara pedepse, cu blandete si respect fata de fiinta lui. "Daca eu nu reusesc sa-mi fac copilul sa ma asculte prin pedeapsa, cum as reusi s-o fac fara aceasta??? Adica ar trebui sa-l las sa faca ce-l taie capul? Dar ar deveni incontrolabil!" Cam astea erau gandurile care-mi navaleau in minte atunci cand am auzit pentru prima data despre acest concept.
Insa, pentru ca relatia mea cu copilul cel mare nu parea sa functioneze, in ciuda eforturilor depuse, am hotarat sa-i dau o sansa utopiei. Ce aveam de pierdut? In cel mai rau caz as fi ramas la stadiul in care eram in ce priveste relatia noastra - crize, tantrumuri si refuzul copilului de a coopera. Alt noroc a fost ca acel copil a fost Vladut. Cine ii cunoaste pe copiii mei, intelege de ce spun noroc. Si mai era si faptul ca el era foarte mic inca, deci nu apucasem sa-l "dresez". Iar minunea s-a produs foarte repede. Copilul isi schimba comportamentul pe zi ce trecea, crizele s-au domolit in intensitate, a scazut si frecventa, era mai linistit, mai cooperant si mai afectuos. Nu-mi venea sa cred ca functioneaza si cat de usor poate fi sa-ti cresti copilul fara pedepse, iar el sa te asculte pentru ca ii esti draga si pentru ca are incredere in tine. Daca l-as fi avut doar pe el, mi-as fi atribuit probabil toate meritele.Dar a venit randul sora-sii sa inceapa cu crizele si "mini-adolescenta". Oricat de blanda si intelegatoare as fi incercat eu sa fiu, ea continua sa faca crize, sa nu coopereze, daca ce doream eu era impotriva vointei sale, sa opuna rezistenta, sa-mi testeze limitele. Probabil ca daca as fi inceput cu ea educatia de tip "attachment parenting", as fi considerat ca este un esec si as fi revenit la metode traditionale. Insa pana in acel moment, deja eram convinsa ca e modul de educare care mi se potriveste cel mai bine si cu care rezonez cu toata simtirea mea, asa ca am continuat. Mi-am educat rabdarea si am dat de pamant cu orgoliul meu, avand incredere ca asta e calea pe care vreau sa merg. Intre timp am continuat sa ma informez, vroiam sa inteleg unde gresesc, de ce nu reusesc sa-mi fac copilul sa ma asculte. Cartea lui Alfie Kohn a fost cea care mi-a limpezit gandurile - "Parenting neconditionat". De fapt nici nu e nevoie copiii nostri sa ne asculte orbeste, pentru ca atunci cand noi nu vom mai reprezenta pentru ei autoritatea suprema, persoana cea mai de incredere, va exista altcineva care va prelua acest rol, iar noi nu vom putea controla moralitatea acelei persoane. Putem doar spera ca va fi cineva care sa-i doreasca binele si sa iubeasca acest copil asa cum il iubim noi. Dar in viata nu se intampla asa de fiecare data. Si atunci o sa ne dorim ca pana atunci copilul sa fie obisnuit sa nu se supuna orbeste indicatiilor venite din afara, ci sa ia hotarari in functie de ce simte el ca e bine sau nu pentru el. Or pentru asta, ar trebui sa aiba destule ocazii sa exerseze cu luatul de decizii, cu neascultarea si consecintele greselilor sale. Deciziile pe care ar trebui sa le exerseze, trebuie sa fie potrivite varstei. Nu o sa las copilul de 4 ani sa decida care e ora lui de culcare, stiind ca dimineata la 7 trebuie sa-l trezesc ca sa mearga la gradinita, dar o sa-l las sa-si aleaga ce haine doreste el sa imbrace. Iar daca isi va pata haina, va suporta consecintele deciziei sale - de a nu mai putea s-o poarte la gradinita sau de a o purta asa patata. Ce vreau sa spun, ca acele consecinte ale deciziilor ar trebui sa decurga firesc, sa aiba o legatura cu greseala sau decizia luata.
Ok, daca referitor la pedepse treaba imi era foarte clara, nu acelasi lucru se intampla cu laudele si recompensele. Aceste mi se pareau inofensive, chiar benefice, blande. Singurele "arme" potrivite sa ma ajute sa-mi fac copiii sa ma asculte. Ce poate fi rau la ele? - Raspunsul este: natura lor manipulatoare. Principiul de baza al "attachment parenting-ului" este respectul fata de fiinta umana. Despre ce respect insa poate fi vorba in incercarea de a manipula pe cineva sa faca ce vrem noi, chiar daca mijloacele folosite sunt blande? E ca si in fabula cu vulpea si corbul, cand aceasta il lingusea ca sa-i ia cascavalul. Da, unii copii vor asculta mai degraba, cand stiu ca urmeaza sa fie laudati sau recompensati. Insa riscul este sa-si piarda motivatia intrinseca. Vor dori sa faca un bine pentru a primi lauda sau recompensa, dar vor pierde in vedere dorinta lor interna de a face acel bine. Tot motivatia intrinseca e cea care ne face sa ne urmam visele, sa ne asumam riscuri pentru a ajunge acolo unde ne dorim.Creativitatea, imaginatia risca sa se piarda, de frica pierderii recompensei si/sau a aprecierii. Ajunge sa se simta apreciat doar dca face ceea ce adultul doreste de la el si sa se simta valoros doar in acele momente cand este laudat. Sa-si nege propriile dorinte si visuri ca sa nu piarda acea apreciere de care devine la un moment dat dependent. Oare merita? Nu e cam mare pierderea?
Nu spun ca nu trebuie laudati, aplaudati sau felicitati pentru o reusita. Si eu o fac, dar niciodata cu scopul de a-i manipula sa se comporte intr-un anumit fel. Nici nu va spun ca am gasit formula ideala, deloc! Nici ca la noi in casa e pace si armonie tot timpul. Ne certam si noi, gresim, o luam de la capat. Dar ce cred eu ca e important, e ca reusim sa ne respectam dreptul fiecaruia de a decide pentru el, de a gresi si de a ne asuma greselile si consecintele, ne iertam si ne sustinem cand trebuie sa depasim o problema, chiar daca unul din noi e responsabil pentru acea problema. Aceasta este calea care ni se potriveste noua si mergem cu incredere inainte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu