Lupul, capra și varza

Vă mai amintiți problema asta de logică? Trebuia să găsești soluția prin care să le aduci pe toate cu o barcă în siguranță de pe un mal pe celălalt, iar în barcă puteai duce doar pe câte  unul din ei. Soluția era să te tot plimbi de la un mal la celălalt de mai multe ori, până ajungeai să îi aduci pe toți pe malul opus. Ok. Și mai departe ce faci? Doar nu te-ai plimbat de atâtea ori cu barca de la unul la altul ca la final să te speli pe mâini și să te lepezi de ei. Ai intrat în horă, joacă până la capăt.  Aceștia trebuie supravegheați continuu, plimbați iarăși dacă mai ai de trecut vreun râu, și asta la nesfârșit.  Doar dacă nu cumva te saturi și lași lucrurile să-și urmeze cursul firesc. Cruzime? Dar să-ți dedici întreaga viață încercând să împaci lucrurile care nu pot fi împăcate cu prețul ignorării propriilor nevoi cum s-ar numi? Sacrificiu? Cine are nevoie de el? Vei reuși poate să te sacrifici intreaga viață, dar nu ești nemuritor. Ce se va întâmpla după ce nu vei mai fi? Sau crezi că până atunci vor fi învățat deja cum să trăiască în pace și buna înțelegere?
De ce această paralelă? Pentru că seamănă cu dilema cu care mulți părinți se confruntă - cât și ce le oferim copiilor noștri. Înainte să am copii, ma gândeam că dacă voi avea mai mult de unul, voi împărți totul între ei în mod egal, astfel încât aceștia să nu simtă că fac diferențe între ei, că mă voi purta la fel cu fiecare dintre ei și că îi voi trata egal. Și apoi am avut copii :))) Asta îmi amintește de un banc rusesc:
- Hai să împărțim frățește!
- Nu, mai bine împărțim egal!
Din momentul în care s-a născut al doilea copil, nu i-am tratat egal. Primul, care avea 1 an și 6 luni, avea nevoie de mine lângă el, nu accepta altă variantă. Știa clar că își vrea mama doar pentru el. Bebelușul nou-născut nu avea preferințe. Avea nevoie de cineva, oricine, care să stea cu el și să îi împlinească nevoile primordiale. Așa că am considerat că, pentru binele întregii noastre familii, tati să preia îngrijirea nou-născutului, iar eu pe cea a bebelușului de 18 luni. Nu i-am tratat și nu le-am oferit atenția mea în mod egal. Mai sunt și situațiile în care unul din ei e bolnav, când el e cel care primește mai multă atenție și îngrijire decât ceilalți doi. Sigur, au fost si zile în care s-au îmbolnăvit toți 3 deodata și atunci am făcut ca și omul ala din problema menționată - nenumărate drumuri de la unul la altul, dar știam că nu va dura o veșnicie. Chiar nu știu cum fac mamele care au unul sau mai mulți copii bolnavi pe viață.  Dar trebuie să fie crunt. O alta situație în care încerc temporar să-i împac pe toți trei - de zilele lor de naștere, când primesc toți trei cadouri, sărbătoritul primește ce vrea el, iar frații ceva mai simbolic, sau un cadou cu care să se poată juca toți trei. În același timp, fac diferențe între ei când e vorba de cadourile de Crăciun.  Pentru că sunt 3 și pentru că nu sunt de acord cu epuuzarea completă a bugetului doar pentru a le îndeplini orice dorință, dar nici nu vreau să-i frustrez la fiecare Crăciun, doar unul din ei primește cadoul mai scump, câte unul din copii pe Crăciun.  Ceilalți doi primesc și ei cadouri din cele înscrise pe listă, dar nu neaparat cel pe care si-l doresc cel mai mult.
Nu le iau nici haine sau alte lucruri de care au nevoie în mod egal. Fiecare primește după nevoi sau poate nu primește nimic, dacă nu are nevoie. Și dacă unul din ei are o zi proastă sau a trecut printr-o situație dificilă, acela va fi prioritar pentru mine în acel moment. Deci nu! Nu îi voi trata egal. Pentru că sunt diferiți, atât ca vârstă, cât și ca fire, comportament sau nevoi. În aceeași situație și circumstanțe ei vor reacționa diferit și eu, la rândul meu, mă voi raporta diferit, în funcție de ce nevoi voi considera ca au. Si acum bomba! Chiar daca pentru fiecare din ei mi-aș da viața, fără exagerare, nu îi voi iubi la fel. Pentru ca ei nu sunt la fel. Nici măcar dacă ar fi unul, nu l-aș iubi la fel și nu m-aș purta la fel în situații asemănătoare.  Îi iubesc diferit pe fiecare, mi se pare firesc așa și nu mă simt vinovată pentru asta. Iar dacă va veni ziua, si sigur va veni, în care îmi vor reproșa că nu am fost imparțială cu ei, eu una nu voi avea remușcări.  Pentru că știu că misiunea de a fi cu lupul, capra și varza întregi până la adânci bătrâneți nu este una realistă și nu aș putea s-o țin intr-un efort continuu de genul ăsta la nesfârșit.