Manifest

Mă gândeam zilele trecute de ce oamenii simt nevoia sa-i judece pe alții. Acest lucru este cu atât mai evident în comunitățile de mămici, motiv pentru care am cam renunțat la majoritatea grupurilor la care aderasem la începuturile "carierei" mele de mamă. Mămicile te judecă pentru ce faci cu copiii tăi, pentru ce nu faci și ele consideră că ar trebui sa faci. Dacă stai să apleci urechea la toate judecățile auzite, începi să te gândești că ți-ai nenorocit copiii pe viață și că mai bine te duceai la servici, că măcar acolo știai clar ce ai de făcut și cum să-ți duci la bun sfârșit sarcinile, iar îngrijirea copiilor o lăsai în seama specialiștilor, care au pregătirea necesară să o facă perfect, așa cum tu niciodată nu vei putea.
Adevărul e ca este o meserie grea, pentru care cele mai multe dintre noi nu am fost pregătite adecvat sau suficient. Câteodată ma simt ca un orb in deșert. Se zice că ar trebui să-ți asculți instinctele. Dar ce te faci când ești o persoana exagerat de rațională și perfecționista pe de-asupra, extrem de exigentă și critică cu tine insăți? Când nu știi, sau poate ai uitat, cum să-ți asculți inima? Când preiei subconștient reacțiile părinților tăi, confundându-le cu instinctele, pentru că ei sunt singurul exemplu cunoscut de tine, singurii tăi profesori in meseria de părinte?
Departe de mine gândul de a-mi judeca părinții. Deși trebuie să recunosc că am făcut-o de multe ori până să înțeleg și să accept că și ei au făcut ce fac și eu acum - m-au crescut așa cum au considerat că e mai bine. Totuși nu cred că e lipsit de respect sau că îi judec, dacă recunosc unde au greșit, ca să pot sa fac altfel cu copiii mei. Părinții mei cinsiderau probabil că unui copil nu trebuie să îi arăți sau spui că îl iubești, ca să nu crească un răsfățat. Mai considerau că trebuie să-l critici dacă greșește, dar și atunci când îi reușește ceva, arătându-i că oricum putea să se străduiască mai mult și sa aibă un succes mai mare. Așa considerau ei că mă ambiționează să-mi depășesc limitele si să progresez. Din păcate rezultatul a fost exact opus. Am refuzat să progresez atunci când am simțit o presiune exterioară, m-am considerat lipsită de valoare, niciodată satisfăcuta de rezultatele mele, chiar dacă îmi atingeam scopul. Am considerat ca merit să fiu prețuită doar atunci când primesc aprobarea celorlalți, ca niciodata nu voi fi perfectă, dar tânjeam după acea perfecțiune.
Pentru că am conștientizat nocivitatea acelor comportamente, mi-am stabilit încă de la primul copil niște principii clare referitor la ce NU vreau să fac cu copiii mei. Pentru a putea schimba tiparul am avut nevoie de un mare auto-control si am depus eforturi semnificative pentru a-mi înabuși anumite reacții, dar și pentru a-mi provoca altfel de reacții. Nu știu dacă vă puteți imagina asta, dar pentru mine chiar să rostesc "te iubesc" însemna un efort. Dar pe lângă acestea de mai sus, încă mai am anumite comportamente pentru care mă blamez. Îmi dau seama când gŕeșesc, dar nu reușesc să ma controlez pe deplin, pentru că cel mai probabil vin din experiențele dureroase îngropate adânc în subconștientul meu. Dureri la care nu am ajuns să sap, de frică pentru ce aș putea simți.
Pentru că am avut parte de atâta criticism în copilărie, am ajuns să-mi fie extrem de frică de critică. Mă simt rușinată, incapabila, imperfectă, niciodată suficient de bună si extrem de afectată de judecata altora. Si totuși - nimeni nu are dreptul să mă judece, iar eu nu trebuie să caut aprobarea nimănui. Pentru că nimeni nu trăiește in pielea mea, fiecare am avut experiențe diferite si fiecare om va reacționa diferit, nu mai rau sau mai bine, doar diferit, in funcție de experiențele si trăirile proprii legate de acele experiențe. Dacă eu voi greși, nimeni, in afară de mine, nu va suporta consecințele acelor greșeli. Astfel că imi asum greșelile si imperfecțiunile, dar si succesul și realizările. Iar cei care simt nevoia să judece, o fac pentru că au și ei durerile lor și simt cumva nevoia să fie validați în ceea ce fac, căutând pe cineva care a greșit mai mult. Asta le permite să se refugieze din calea propriilor sentimente de vinovăție. Fiecare din noi poate alege  - să judece sau să nu-i judece pe alții. Eu aleg să REFUZ să mă mai simt afectată de judecata altora sau să caut să fiu acceptată în funcție de reușitele mele. Și mai refuz să-i judec pe alții prin prisma propriilor mele experiențe.  Punct!