Empatia la adolescenti

Da, uite ca adolescenta copiilor mei se apropie cu pasi repezi. Si desi am tot citit despre adolescenta, despre provocarile ei, nu sunt deloc pregatita inca. In articolul de azi ma gandeam sa abordez problema empatiei, sau a lipsei ei, in anumite situatii, in adolescenta. Adolescentii pot fi cruzi cu cei din jurul lor, indiferenti, pot rani fara sa arate niciun pic de empatie. O fi din cauza jocurilor pe calculator, care ii desensibilizeaza, ii face sa interactioneze mai putin cu emotiile umane? O fi din cauza ca se simt vulnerabili si astfel incearca ei sa se protejeze, punandu-si o masca de mi-se-rupisti sau agresori? Sau poate ca raspunsul la intrebare e undeva la mijloc? Nu stiu sa va raspund. Inca ma aflu in ceata. Cert e ca ma doare... Ma doare pentru ca oamenii au sentimente, copiii mei au sentimente. Nu toti copiii aleg sa raspunda prin violenta fizica sau verbala la violenta. Ai mei clar nu. Si nu pentru ca ar fi niste pampalai. Lui Vlad (12 ani) ii plac jocurile pe care le are cu taica-su de lupta corp la corp, are si forta fizica, constitutie atletica, sportiva, dar atunci cand tatal lui a incercat sa il invete cateva tehnici de autoaparare, pentru a face fata agresiunilor din scoala, Vlad l-a oprit si i-a spus ca nu are niciun rost. Stiti de ce? Pentru ca in curtea scolii, adica acolo unde ar avea nevoie de aceste tehnici, nu are saltea pe care sa-si puna la pamant adversarul si atunci l-ar putea rani. El nu vrea sa ii raneasca pe altii, chiar daca ceilalti il ranesc. Ce fac astfel de copii? Incearca sa rezolve situatiile conflictuale prin alte mijloace, care in mod normal ar trebui sa dea rezultate. Si unele chiar dau. Dar sunt situatii in care orice resursa non-violenta ar folosi, nu este suficient ca sa trezeasca empatia si intelegerea colegilor lui. Ce-i de facut? Eu una nu pot decat sa continui sa le spun ca sunt minunati, ca ii iubesc, ca pot sa-mi spuna orice, sa-si descarce sufletul...Dar daca sunt singura, ma tem ca pentru copiii mei, dar si pentru copiii vostri, e prea putin. Cateodata ajung la capatul puterilor si resurselor - atunci cand li se spune zilnic ca sunt prosti, ca nu sunt buni de nimic, si cate si mai cate...atunci ce ii ofer eu acasa este doar ca un Panadol, oferit ca si tratament simptomatic, dar care nu reuseste sa trateze boala. Si le raman cicatrici, unele s-ar putea sa supureze mocnit toata viata. Refuz sa cred ca inca mai traim in jungla, unde fiecare e doar pentru el si supravietuieste cel care e mai puternic. Au fost destule sacrificii in calea evolutiei. Consider ca a venit timpul sa incepem sa evoluam spiritual, sa fim atenti la cei din jurul nostru, sa dam, atunci cand are cineva nevoie sa primeasca, intr-un cuvant sa ne pese de tot si de toti cei care ne inconjoara. Deocamdata insa ma simt destul de izolata in incercarile mele de a creste oameni...si dezamagita de ce vad in jurul meu.