Persoane interesate

marți, 3 ianuarie 2012

Radacinile

De mai multa vreme ma preocupa subiectul asta, cam de cand am citit Continuum Concept . Simt ca asta e realitatea in care ar trebui sa traim toti, intr-o comunitate in care copiii sa aiba relatii directe cu bunici, matusi, unchi, veri, etc. PEntru ca de la fiecare are lucruri bune de invatat. Din pacate, aceasta lume e departe de noi in general, iar de familia mea restransa in particular. Copiii mei nu au ocazia sa traiasca zi de zi, nici macar cateva zile pe luna, alaturi de o familie extinsa. Suntem izolati. Poate ca acum ei nu simt inca aceasta deprivare, poate ca nici n-o vor simti. Nu am de unde sti acest lucru. Eu insa simt. Ma simt dezradacinata. In aceasta lume in care traim, suntem noi - familia mea: sotul si copiii, izolati in casa noastra - si restul lumii. E un sentiment de singuratate care uneori ma copleseste.

Recent, Vladut (5 ani), a inceput sa-si doreasca sa mearga in vacanta la bunici. Bunicii sunt departe, noi nu putem merge si ramane acolo acum, si nici pentru o perioada mai mare de timp. Mai mult, ei practic nu se cunosc. Nu au avut ocazia sa se cunoasca unul pe altul, in timpul vizitelor de scurta durata (3-4 zile/an). Si ar mai fi o problema, disponibilitatea bunicilor, deschiderea lor fata de cineva (nepotul lor teoretic, dar practic - un strain), sau mai bine spus - lipsa acestei disponibilitati, dorinta lor de a-i insufla valori diferite de cele pe care am incercat noi sa i le cultivam.

De aici imi rezulta un avantaj al traiului in aceasta familie restransa: eu, sotul si copiii. Am putut sa ma educ, sa cresc alaturi de copii, sa incep sa-mi deslusesc, inca vag, dar e si asta un inceput, instinctul matern. Nu am fost influentata si asaltata zilnic de sfaturile binevoitoare  referitoare la cum ar trebui sa-i cresc pe copii. Am facut ce m-a dus capul. Nu a fost usor, am dat multe rateuri, am invatat din greselile proprii, dar ne-auzind nicio alta voce in jurul meu, avand parte de izolarea aia de care ma plangeam la inceputul postarii, am inceput sa-mi aud vocea interioara, am inceput sa-mi aud copiii, am reusit sa fiu atenta la nevoile lor, fara a fi presata sa ma conformez la anumite norme.

Asa ca incerc sa-mi dau seama, ce-mi doresc eu de fapt? Sa traim intr-o familie extinsa, cu bunici, matusi, unchi, frati, veri? Sau e bine si asa cum e, cu familia restransa?



2 comentarii:

  1. Ce mult mi-a plăcut...
    Ai avut dreptate când ai spus că nefiind influențată de alții ai început să-ți auzi copiii. Cred că e unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le putem oferi.
    Bunicii sunt buni pentru câteva zile de vacanță, pentru o joacă de câteva ore sau pentru aniversări în familie. În rest, generația lor (eu sunt tare pornită împotriva lor, nu știu dacă ai observat :) ) propagă niște inepții lingvisitice de te doare capul. Plus că ei sunt atotștiutori, iar restul populației trăiește într-o ignoranță completă. Sunt multe de spus, mă bucur tare că ți-ai făcut blog. Pot să te pun în blogroll cu numele: Vlad, Daria și Mihai?
    Anca

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc Anca. :) Cu bunicii, educati asa cum au fost ei educati, e asa cum spui tu. Totusi nu pot sa nu ma intreb de unde am sentimentul asta de ...oare cum sa-i spun...cred ca longing ar fi cuvantul in engleza sau "a tanji", sper ca se mai foloseste cuvantul asta in romana ;) dupa o familie extinsa, dupa o comunitate din care sa fac parte. Si ma gandesc daca nu cumva suntem programati genetic, de mii de ani, sa facem parte dintr-o comunitate. Poate ca peste ani copiii nostri vor simti si ei apasarea singuratatii, dorinta de a se simti parte a unei familii mari.

    Cat despre numele din blogroll - am o superstitie :))) scrie doar Vlad si Daria, sau hai mai bine sa asteptam cu Mihai pana se naste. Cred ca cel tarziu vineri va fi Ziua aia.

    RăspundețiȘtergere