2/3

Vă mai aduceți aminte de fracții? Eu mi-am reamintit datorită temelor copiilor. 2/3 e o fracție care ne spune că avem de împărțit 2 bucăți din ceva la 3 persoane. Această operație nu are soluția în mulțimea numerelor naturale, dar vom putea efectua împărțirea printr-o fracție - 2/3. Simplu. Asta dacă nu aveți cumva de împărțit 2 ouă kinder la 3 copii, 2 înghețate la 3 copii, 2 brațe, 2 ochi, 2 părinți - toate la 3 copii.
Imaginați-va că aveți de mers la 3 ședințe cu parinții, în aceeaști zi la aceeași ora +/-. Să vă vad cum rezolvați această împărțire. 😉 Sau sunteți pe plajă - unul din copii vrea să înoate până la nu știu care insulița ce se vede în zare și chiar dacă e un înotator mai bun decât voi, nu-l puteți lăsa neînsoțit, altul vrea să faceți împreună castele de nisip, iar al treilea să-l însoțiți de-a lungul plajei în căutare de pietricele și scoici. Nu e un exemplu ipotetic, ci unul cât se poate de real. Nu uitați datele problemei: avem 2 părinți și 3 copii. Acum realitatea nu mai pare atât simplă ca pe hârtie.
În realitate va trebui să-l amâni pe unul dintre copii ca să-i dai prioritate altuia. Pe care dintre ei? Ai de ales - îl amâni pe cel care e tot timpul înțelegător, pentru că nu va face crize acolo pe plajă sau să te gândești de ce să-l sacrifici tot timpul pe același copil, doar pentru ca e înțelegător și că poate ar trebui să-i cultivi răbdarea, chiar acolo pe plajă, celuilalt copil, deși știi că asta presupune o furtună de emoții intense, greu de potolit.
Când erau mai mici și îi aveam doar doi și le trebuia în brațe, îi purtam câte unul pe fiecare șold sau unul în față și celălalt in spate. Când i-am avut trei, unul din ei a trebuit să fie amânat. Pe care dintre ei să-l amâni? Dacă o să mă vedeți vreodata într-un parc, parând foarte amuzată, să știți că am asistat la o scenă în care 2 părinți și 2 seturi de bunici însoțeau destul de implicați un copil care se dădea pe tobogan, în leagăn sau făcea primele încercări pe bicicleta fără roți ajutătoare. Și doar voi părea amuzată, pentru că în realitatea va urla o mare INVIDIE în mine 😆.
Să vă mai spun ceva. De fapt fracția 2/3 nici măcar nu e cea potrivită pentru o familie ca a mea. Idealul nostru ar fi 2/5. Pentru că suntem 5 membri, însă primii sacrificați vom fi noi, adulții. Și nu e drept. Avem și noi nevoi pe care trebuie să ni le împlinim, dorințe, ca să nu ajungem la bătrânețe niște frustrați că am dat titul pentru copii, iar ei sunt nerecunoscători (ata dacă o să ajungem să îmbătrânim, pentru că lucrăm în mediu toxic 😂) sau ca să nu le lăsăm copiilor impresia ca totul li se cuvine doar lor.
De ceva vreme, cam de când ăștia mici sunt mai independenți, am început să facem loc și pentru nevoile noastre. La început au protestat, fiecare în felul lui, nu puteau integra această schimbare, dar încet-încet au început sa o accepte. Sigur, deocamdată nevoile lor sunt pe primul loc pentru noi, dar totuși acum, în prioritizarea nevoilor membrilor familiei noastre sunt incluse și nevoile noastre. Dacă eu am nevoie să stau puțin în liniște să citesc sau să scriu ceva, cum fac acum, o să comunic despre aceasta, iar ei, de cele mai multe ori acceptă și mă ajută în acest sens, căutându-și altceva de făcut.
Pe final atâta vă mai spun - aștept cu răbdare concediul, în care îmi voi putea satisface nevoia de a sta în sezlong sub umbrela de soare cu un fresh exotic în mână, fără să trebuiască să-l împart cu încă 3 inși și să admir marea la orizont în liniște... ( oops! Să ma trezească cineva😍)

Manifest

Mă gândeam zilele trecute de ce oamenii simt nevoia sa-i judece pe alții. Acest lucru este cu atât mai evident în comunitățile de mămici, motiv pentru care am cam renunțat la majoritatea grupurilor la care aderasem la începuturile "carierei" mele de mamă. Mămicile te judecă pentru ce faci cu copiii tăi, pentru ce nu faci și ele consideră că ar trebui sa faci. Dacă stai să apleci urechea la toate judecățile auzite, începi să te gândești că ți-ai nenorocit copiii pe viață și că mai bine te duceai la servici, că măcar acolo știai clar ce ai de făcut și cum să-ți duci la bun sfârșit sarcinile, iar îngrijirea copiilor o lăsai în seama specialiștilor, care au pregătirea necesară să o facă perfect, așa cum tu niciodată nu vei putea.
Adevărul e ca este o meserie grea, pentru care cele mai multe dintre noi nu am fost pregătite adecvat sau suficient. Câteodată ma simt ca un orb in deșert. Se zice că ar trebui să-ți asculți instinctele. Dar ce te faci când ești o persoana exagerat de rațională și perfecționista pe de-asupra, extrem de exigentă și critică cu tine insăți? Când nu știi, sau poate ai uitat, cum să-ți asculți inima? Când preiei subconștient reacțiile părinților tăi, confundându-le cu instinctele, pentru că ei sunt singurul exemplu cunoscut de tine, singurii tăi profesori in meseria de părinte?
Departe de mine gândul de a-mi judeca părinții. Deși trebuie să recunosc că am făcut-o de multe ori până să înțeleg și să accept că și ei au făcut ce fac și eu acum - m-au crescut așa cum au considerat că e mai bine. Totuși nu cred că e lipsit de respect sau că îi judec, dacă recunosc unde au greșit, ca să pot sa fac altfel cu copiii mei. Părinții mei cinsiderau probabil că unui copil nu trebuie să îi arăți sau spui că îl iubești, ca să nu crească un răsfățat. Mai considerau că trebuie să-l critici dacă greșește, dar și atunci când îi reușește ceva, arătându-i că oricum putea să se străduiască mai mult și sa aibă un succes mai mare. Așa considerau ei că mă ambiționează să-mi depășesc limitele si să progresez. Din păcate rezultatul a fost exact opus. Am refuzat să progresez atunci când am simțit o presiune exterioară, m-am considerat lipsită de valoare, niciodată satisfăcuta de rezultatele mele, chiar dacă îmi atingeam scopul. Am considerat ca merit să fiu prețuită doar atunci când primesc aprobarea celorlalți, ca niciodata nu voi fi perfectă, dar tânjeam după acea perfecțiune.
Pentru că am conștientizat nocivitatea acelor comportamente, mi-am stabilit încă de la primul copil niște principii clare referitor la ce NU vreau să fac cu copiii mei. Pentru a putea schimba tiparul am avut nevoie de un mare auto-control si am depus eforturi semnificative pentru a-mi înabuși anumite reacții, dar și pentru a-mi provoca altfel de reacții. Nu știu dacă vă puteți imagina asta, dar pentru mine chiar să rostesc "te iubesc" însemna un efort. Dar pe lângă acestea de mai sus, încă mai am anumite comportamente pentru care mă blamez. Îmi dau seama când gŕeșesc, dar nu reușesc să ma controlez pe deplin, pentru că cel mai probabil vin din experiențele dureroase îngropate adânc în subconștientul meu. Dureri la care nu am ajuns să sap, de frică pentru ce aș putea simți.
Pentru că am avut parte de atâta criticism în copilărie, am ajuns să-mi fie extrem de frică de critică. Mă simt rușinată, incapabila, imperfectă, niciodată suficient de bună si extrem de afectată de judecata altora. Si totuși - nimeni nu are dreptul să mă judece, iar eu nu trebuie să caut aprobarea nimănui. Pentru că nimeni nu trăiește in pielea mea, fiecare am avut experiențe diferite si fiecare om va reacționa diferit, nu mai rau sau mai bine, doar diferit, in funcție de experiențele si trăirile proprii legate de acele experiențe. Dacă eu voi greși, nimeni, in afară de mine, nu va suporta consecințele acelor greșeli. Astfel că imi asum greșelile si imperfecțiunile, dar si succesul și realizările. Iar cei care simt nevoia să judece, o fac pentru că au și ei durerile lor și simt cumva nevoia să fie validați în ceea ce fac, căutând pe cineva care a greșit mai mult. Asta le permite să se refugieze din calea propriilor sentimente de vinovăție. Fiecare din noi poate alege  - să judece sau să nu-i judece pe alții. Eu aleg să REFUZ să mă mai simt afectată de judecata altora sau să caut să fiu acceptată în funcție de reușitele mele. Și mai refuz să-i judec pe alții prin prisma propriilor mele experiențe.  Punct!

Temele, bata-le vina! :))))

Copiilor mei nu le plac temele. Cred ca nu sunt singurii in aceasta situație 😁. La cei 11, respectiv 10 ani, câți au cei doi școlari ai mei, încă s-ar juca întruna și se frustrează maxim când sunt nevoiți să-și "piarda timpul prețios" făcând teme. Nu refuză să și le facă, pentru că sunt foarte conștiincioși când e vorba de școală, dar câteodată se lasă cu lacrimi de frustrare și crize. Eu nu am încă o părere dacă e bine sau nu să primească teme, dar încerc să le fiu alături cu mângâieri și suport emoțional ori de câte ori li se întâmplă sa fie furioși pe faptul că au vreo temă care li se pare a fi o povară.  Așa s-a întâmplat și zilele trecute. Vlad, cel de 11 ani, a primit o temă foarte faină, zic eu, care îi oferea o bună ocazie de introspecție, care avea menirea să-i liniștească tumultul gândurilor haotice și să-l faca sa se adâncească în suflețelul lui, să-și analizeze simțurile. Dar pentru că el își dorea să se joace cu frații lui, care nu aveau nimic altceva de făcut, nu reușea să vadă frumusețea acestei teme, iar de aici, până la o criză drumul a fost foarte scurt. Ce era să fac? Dacă i-aș fi spus că nu are dreptate, că nu are dreptul sa fie furios pe o astfel de temă și că de fapt tema e una foarte frumoasă, l-aș fi făcut probabil să se simtă inadecvat, sau poate că aș fi creat o oarecare distanță intre noi, ar fi simțit că nu îl înțeleg și cine știe câte alte gânduri de pre-adolescent i-ar fi umblat prin căpșorul ăla atât de drag mie. Ce-am făcut? Am stat lângă el, l-am lăsat să-și verse nervii si frustrarea, i-am cinfirmat că știu că și-ar fi dorit să fie acum la joacă si că simte că tema asta e un inamic cu care trebuie să lupte și să-i reziste. Dar în final, când s-a liniștit, am fost amândoi de acord că nu are altă soluție decât să se apuce de treabă. Iar eu m-am oferit să stau langa el și să-l ajut.
Acuma, după o introducere poate prea detaliată, ar fi cazul să vă spun și despre ce era vorba în tema primită. A primit o poezie despre cum și ce poți invăța de la toate lucrurile care ne înconjoară - de soare, vânt, lună, stânci, păsari etc. Iar după ce o va fi citit, să scrie ce a simțit după citirea acestei poezii. Și nu știa de unde și cum să se apuce de această temă.  Mai era stresat și pentru ca avea un anumit număr de propoziții pe care trebuia să le scrie, număr care i se părea prea mare. (Nu-i place să scrie pentru că i-a intrat în cap ideea că scrie urât si din cauza asta îi ia foarte mult timp și bibilește fiecare literă pe care o scrie, iar asta îi ia și mai mult timp). Ok. Pentru început i-am spus că nu vreau să se gandească la faptul că are de scris un anumit număr de propoziții, pentru că fiecare om poate simți diferit și nu te poți programa să simți un anumit număr de sentimente. Bun. Problema 1 rezolvată. A răsuflat ușurat. 2. I-am spus să-și ia o coala alba si un pix și că eu urmează să-i citesc poezia o dată, de două ori sau de câte ori are el nevoie, iar el sa noteze pe foaie cuvintele care îi apar în gând în timp ce eu citesc. Mi-am folosit toate talentele de care dispun ca să i-o citesc cu intonație, așa cum îmi aminteam eu că o făceam la școala. 😉 Și încet încet au apărut pe foaie și cuvintele. Am lăsat deoparte poezia și i-am spus să își închidă ochii, iar eu îi voi citit cuvintele scrise de el și el va trebui să-mi spună ce imagine îi apare în minte atunci când le aude. Cuvintele au început să se transforme în propoziții. Dupa, mai ramasese un fleac, să-și ordoneze propozițiile și tema a fost gata. A mai vrut să știe dacă am simțit si eu ceva dupa citirea poeziei și ce am simțit. Am povestit și despre asta. Am avut un moment incredibil de conectare și împărtășire a emoțiilor si gândurilor. A fost minunat. La final am mulțumit sincer acestei teme pentru momentele frumoase pe care ni le-a adus în cale și ne-am despărțit de ea ca de un prieten, el s-a dus la joacă, eu la spălat vase.🤣

Lecția de istorie

Mda... nu am mai scris demult...a trecut un an.
Însă mi-am propus sa fac acest blog mai activ, mai ales că am tot fost sfătuită să scriu mai des, că imi face bine. 😊
Azi va fi despre istorie. Nu știu cum a fost pentru voi, dar pentru mine orele de istorie si geografie erau extrem de plictisitoare. Ni se predau informații seci, ani, date statistice, alte diverse chestii pe care trebuia doar să le memorezi, fără să fi văzut sau pus mana pe ceva concret. Abia adult fiind am inceput să privesc istoria si geografia ca pe ceva interesant. Astfel că, atunci când l-am auzit pe Vlad cât de mult nu-i place geografia, mi-am amintit de mine la vârsta lui și am căutat modalități de a-l face curios și de a-l ajuta sa vadă această disciplină in toata splendoarea. O să povestesc despre lecția de geografie într-o altă postare, cât de curând, promit. Azi este despre istorie.
Am profitat de șirul acesta de zile libere si vremea frumoasă și am făcut câteva excursii de o zi prin împrejurimile Clujului. Prima oprire a fost la Apullum (așa se numea Alba Iulia pe vremea când era castrum roman). Nu am mers intamplator, ci pentru Festivalul Roman Apullum. Copiii au putut vedea cum erau îmbrăcați dacii, dar si trupele romane, replici ale monezilor, îndeletnicirile, cum se fabricau cămășile de zale, gentile de piele și multe altele, prin ce se deosebeau anumite trupe de romani de altele. I-au vazut pe romani marsaluind, zidurile de apărare facute din scuturi, tipurile de arme folosite, atât de daci, cat si de romani. Am mai asistat si la câteva reconstituiri istorice ale luptelor intre daci si romani. Au ascultat povești despre aceștia spuse de istorici, dar pe intele
sul lor. A fost minunat, ne-a placut tuturor foarte mult si vom mai reveni cu siguranță. Azi am mai făcut o incursiune in istorie, vizitând ruinele castrului roman Porolissum, aflat in județul Salaj. Un loc idilic, liniște, natură, încărcat de istorie. Parcă eram intr-o poveste.  Nu ma asteptam să fie atât de mare, rezervasem o jumatate de ora maxim vizitei, dar ne-am întins pe vreo 2 ore si am mai fi putut sta. Un mare plus - aplicația recomandată de paznic, izi-travel, care ne-a fost un ghid excelent (de aplicație zic). Situl arheologic este destul de bine conservat si am decis sa mai mergem o data, dar sa ne pregatim sa rămânem acolo o zi intreaga, pentru ca e mult de explorat. Una peste alta, am avut niște zile minunate, petrecute integral cu familia, cu multa conectare si deconectare de la grijile zilnice.

Unde pleaca prietenii cand ai nevoie de ei?

Nu am fost niciodata genul de persoana care sa aiba multi prieteni, nu aveam nevoie de multi, mai mult de-atat, nu m-am simtit niciodata confortabil sa fiu inconjurata de multe persoane, ma facea sa ma simt pierduta, dezorientata. Cu toate acestea, simteam nevoia, pentru ca noi oamenii suntem totusi fiinte sociale, sa am unu-doi-trei prieteni cu care sa impartasesc ganduri, idei, sentimente, intamplari. Si asa a si fost, in liceu aveam 2 prietene, in facultate alte 2, cand am inceput munca eram 5 prietene, cu care ieseam la sfarsit de saptamana si ne distram, povesteam, radeam. Erau persoanele care se bucurau de compania mea si de a caror companie ma bucuram eu. Ma simteam bine sa apartin de un grup de prieteni. Cand am ramas insarcinata insa lucrurile au inceput sa se schimbe. Nu am mai avut chef sau putere sa pierd noptile in localuri, as fi dormit toata ziua, daramite noaptea si am inceput sa refuz iesirile. Evident ca dupa cateva refuzuri, nici nu am mai fost chemata sa ma alatur. Atunci am inceput sa simt ca se lasa o raceala in relatia cu prietenii, se casca o prapastie intre mine si ele. Orgoliul nu m-a lasat sa le spun ce simt, speram sa inteleaga, sa-si dea seama ca ma ranea distanta aceasta aparuta intre noi. Dar mai grav decat pierderea prietenilor a fost alt sentiment, care aparuse ca o consecinta, simteam ca ma pierd pe mine, cea care eram inainte sa raman insarcinata. Nu ma mai recunosteam, eram mereu bosumflata, cu stari confuze, care se schimbau de la un minut la altul - schimbarile hormonale isi faceau simtita prezenta. Eram furioasa pe cei care "m-au parasit" dar cel mai mult eram furioasa pe mine, pentru felul in care simteam. Stiam ca nu mai sunt ce de dinainte, dar nu puteam face nimic sa schimb. Nu mai gaseam resurse sa ma bucur, sa ma relaxez, sa ma bucur de sarcina si ma simteam vinovata pentru tot ce se intampla cu mine si in jurul meu. Apoi s-a nascut bebe, iar starile de care speram eu sa scap nu numai ca nu au trecut, ci dimpotriva, s-au accentuat. Ma simteam legata de maini si de picioare de un bebelus neajutorat, care avea nevoie de mine tot timpul,  care plangea mult, care ma facea sa ma simt incapabila, care nu vroia sa se impace cu noua pozitie pe care o avea si care vroia sa scape din toata istoria asta si sa se intoarca in timp, in perioada de dinainte de a ramane insarcinata. Vroiam sa fiu libera din nou, sa pot face tot ce faceam inainte, fara sa fiu legata de o fiinta mica si neputincioasa. Si pentru ca nu reuseam sa ma bucur de ceea ce primisem, pentru ca ar fi trebuit sa ma simt fericita, o privilegiata sa am ceea ce unele femei doar cu foarte mult efort reusesc sa primeasca, ma simteam profund vinovata, defecta. Asa a intrat in viata mea depresia - pe nevazute, pe nesimtite, o depresie urata care m-a aruncat undeva jos de tot si din care nu stiam cum voi reusi sa ma ridic. Mi-ar fi prins bine sa-i am pe prietenii mei acolo, dar nu i-am lasat. M-am retras, am pus un zid intre mine si ei, din orgoliu, din asteptari ca ei sa inteleaga ca am nevoie de ei, fara ca eu sa le arat asta, dar si din rusine pentru ceea ce devenisem si ceea ce simteam. Da, ma simteam rusinata ca nu sunt mama perfecta, asa cum ma asteptam eu sa devin. Ii invinovateam pe ei, ca nu au stiut sa se apropie de mine, chiar daca eu ii respingeam, ca nu treceau prin aceleasi clipe grele ca si mine si nu aveau cum sa inteleaga - nopti, zile nedormite, plansete multe - ale bebelusului si ale mele, dar cel mai mult ma invinovateam pe mine. Si uite asa mi-am pierdut eu prietenii. Aproape pe toti. In afara de unul. O singura prietena imi mai ramasese, careia nu stiu cum sa-i multumesc, pentru ca datorita ei, prezentei ei fizice zilnice in viata mea, pentru ca chiar daca nu intelegea ce se petrece cu mine de fiecare data, a ramas acolo, m-a sustinut, am reusit sa sper ca nu-i totul pierdut, sa ma ridic si sa merg mai departe. MULTUMESC VALERIA!
Intre timp, in functie de perioadele in care erau copiii mei, mi-am facut si alte prietene, mamici si ele, care treceau sau au trecut prin aceleasi situatii ca si mine, care intelegeau prin ce trec, care nu asteptau de la mine sa fiu disponibila oricand, pentru ca nici ele nu erau disponibile oricand. Cu niciuna din ele nu am reusit sa formez aceeasi legatura stransa cum reusisem odata, inainte sa am copii, dar treptat nevoia aceasta de a avea prieteni foarte apropiati s-a risipit. Pentru ca nici eu nu mai sunt aceeasi Cristina. Acum sunt Mama Cristina, cu defecte si calitati, cu bune si rele, care isi ajuta prietenii si le e alaturi, dar doar dupa ce le satisface nevoile copiilor ei si care a renuntat la randul ei sa mai aiba asteptari de la prieteni sa fie acolo pentru ea exact atunci cand are ea nevoie. Si da, ma simt mai bine aici unde sunt acum. Daca mi-i dor de cealalta Cristina? Nu. Simt ca am crescut mult de-atunci, emotional, spiritual (chiar si in kilograme, daca sunteti curiosi 😄).  Ma simt bine in pielea mea, ma simt exact in locul potrivit si nu mai am asteptari nici chiar de la mine. Pana la urma, din toate lucrurile care ni se intampla, putem invata si creste.

Ai cazut? Ridica-te si mergi mai departe!

Fiecare dintre noi isi doreste sa fie un parinte bun pentru copilul sau. Si daca sunt zile in care totul merge struna, le suntem alaturi, ne simtim bine impreuna, sunt si zile in care pur si simplu o dam in bara. Sunt zilele in care toate ne merg prost - stresul de la servici, o cearta cu sotul, cu parintii, prieteni, alergatura inutila de peste zi...iar cand ajungem acasa la copii, toata starea asta nu ne ajuta sa ne conectam, sa fim calmi si rabdatori, zambitori si bine dispusi. Singurul lucru pe care ni-l dorim este sa fim lasati in pace de toata lumea. Dar copiii nu sunt toata lumea. Ei vor incerca sa-ti atraga atentia, sa te simta prezenta. In unele momente vei reusi sa apreciezi efortul lor, dar in altele...Ei bine, asta-i adevarul - iti vei varsa nervii pe ei. De ce tocmai pe ei? Pentru ca ei stiu sa te impinga peste limitele tale, pentru ca atunci cand nu te simt prezenta vor incerca sa te aduca la realitate intr-un mod nu chiar placut, daca toate celelate posibilitati nu au dat rezultate. Dar adevaratul motiv pentru care iti versi tot necazul pe ei, este pentru ca esti sigura ca, orice ai face, ei te vor iubi si te vor ierta. Este minunat sa ai pe cineva care stii ca nu te va blama, judeca si te va iubi neconditionat. Dar asta are un pret mult prea mare. Copilul isi va sacrifica iubirea de sine pentru a te iubi pe tine. Atunci cand esti furios pe copilul tau, el te va ierta, dar va transfera toata vina asupra sa. Se va gandi ca tu nu se poate sa fi gresit, iar atunci singurul care a gresit este el, copilul. Va simti poate ca nu merita dragostea ta, pentru ca iti provoaca atata suferinta. Tu esti perfect, ceea ce inseamna ca el nu este. Tu, parintele, stii ca acest lucru nu este adevarat, dar el nu stie.

Ce-i de facut?

E simplu - ii spui "Iarta-ma, mi-am iesit din fire...imi pare rau..." Fara sa continui cu " ...dar tu m-ai provocat cu..." Constientizeaza si accepta ca ai venit la el pe punctul de a exploda, el fiind doar o scanteie in calea furiei tale. Unii considera ca a-ti recunoaste greseala in fata copilului este semn de slabiciune, dar nu este. Dimpotriva, e nevoie de curaj pentru a face asta.

Dar mai avem ceva de invatat. Nu este suficient doar sa-i cerem iertare copilului si sa uitam, ca apoi, data viitoare, sa repetam greseala la nesfarsit. Incearca sa analizezi obiectiv, pas cu pas, ce ti-a provocat reactia, cum ai fi putut evita manifestarea negativa indreptata inspre copil si, eventual, iti poti face un plan de actiune cu ce ai putea face ca sa nu se ajunga la astfel de situatii in viitor

Si nu ramane blocat in sentimentul de vina. Iarta-te, ridica-te si mergi mai departe! Reconecteaza-te cu copilul tau, razi cu el, joaca-te!
A

Dovada de iubire neconditionata :)

Da, am primit o astfel de confirmare - ca am reusit sa le dovedesc copiilor acest lucru. :)

Mi-a spus azi Daria ca vrea sa discutam o intamplare de la scoala care a deranjat-o si sa discutam cand vom fi doar noi doua. Abia seara, la culcare, cand ceilalti doi erau in lumea viselor, fata mea, care de obicei e prima adormita, a prins momentul. Mi-a spus ca un coleg a suparat-o foarte tare si ca a umilit-o in fata copiilor si ca a plans (mi-a descris exact situatia, dar nu o voi relata aici, fiind o chestie personala pentru ea si sigur nu ar fi de acord sa vorbesc public despre acest subiect) iar d-na cu care avea atunci ora a linistit-o si i-a spus copilului sa-si ceara scuze. Ok. Dar totusi nu inteleg ceva: Daria, care acasa nu se lasa calcata in picioare de nimeni, care ii bate pe fratii sai cand acestia o enerveaza, care ne sfideaza si pe noi cand crede ca e nedreptatita sau furioasa ca nu-i ies planurile asa cum si-ar fi dorit! Aceasta Daria la scoala e un copil care nu riposteaza si se lasa umilita? Ceva nu mi se lega. Asa ca am intrebat-o de ce e atat de diferita la scoala fata de cum e acasa.
- pentru ca la scoala ma cearta doamna invatatoare daca as face ce fac si acasa si nu-mi place.
-ok, dar si eu te cert acasa.
-da, dar acasa e altfel. Cu tine stiu sigur ca si daca ma certi, si daca fac prosii, tu oricum o sa ma iubesti. Si mami, tu trebuie sa ma intelegi - pentru mine e prea greu sa fiu cuminte tot timpul. Eu sunt prea mult timp cuminte la scoala, si la ore, si in pauze si cand vin acasa, am prea multe adunate de cand am fost cuminte la scoala, asa ca macar acasa lasa-ma sa fac ce vreau eu.

Nu-i asa ca-i minunata fetita asta a mea? Minunata si inteleapta! Si sper ca in timp o sa prinda si curaj sa-i confrunte si pe cei care o calca prea tare pe batatura, sa nu ne incasam doar noi, ce de-ai casei, toate rosiile. :)