Azi e pentru ea, pentru fetita mea, care m-a facut sa reflectez si sa vreau sa impartasesc si cu voi gandurile de mai jos.
Mi-a pus o intrebare, daca stau bine sa ma gandesc, fireasca, dar la care pana acum nu m-am gandit niciodata - "De ce pe bancnote nu apare nicio femeie?"
Ei bine, draga mea fetita...la fel ne putem intreba de ce cei mai multi cercetatori sunt barbati, majoritatea presedintilor sunt barbati, majoritatea scriitorilor cunoscuti sunt barbati si lista poate continua. Pentru ca acesti barbati sa poata face ceea ce i-a facut cunoscuti, sa exceleze in domeniile lor, a fost nevoie de cel putin o femeie care sa preia restul indatoririlor legate de casa, familie, copii. A fost nevoie, poate, ca o femeie sa renunte la visele ei, asa marunte si neinsemnate cum ar putea parea acestea, ca acel barbat sa-si poata urma calea. Nu ma intrebati daca e corect sau nu, ca nu stiu. Acea femeie a facut alegerile constient, si le-a asumat si nu ar trebui sa invinuiasca pe nimeni pentru alegerile facute. Dar la fel de bine, daca o femeie hotaraste sa aleaga altceva, sa faca altceva decat casa, familie, copii si netezirea drumului pentru barbatul ilustru, nimeni nu are dreptul sa o judece. Da, va trebui sa aleaga probabil intre a-si intemeia o familie sau a-si urma visele, alegeri pe care un barbat nu este nevoit sa le faca. Si va simti probabil o ne-implinire, oricare ar fi calea pe care ar alege-o, pentru ca intemeierea unei familii si ingirjirea urmasilor ne este cumva imprimata in ADN. E nevoie de mult curaj sa te impotrivesti acestuia. Subiectul este unul demn de cercetat si expus mai pe larg, dar in mare cam asta as putea sa-i raspund fetitei mele la intrebarea ei. Si i-as mai spune sa nu renunte niciodata la visele ei, dar nu o voi face. Pentru ca asa cum am scris mai sus, orice ar alege o femeie, implica un sacrificiu si un gol ramas in suflet. Fiecare alegem calea de urmat care ne lasa golul cel mai mic, iar asta e diferit de la femeie la femeie. Asa ca draga mea fetita, sa alegi cu sufletul, sa te asiguri ca faci sa te doara mai putin. Te iubesc!
duminică, 3 noiembrie 2019
joi, 15 noiembrie 2018
Empatia la adolescenti
Da, uite ca adolescenta copiilor mei se apropie cu pasi repezi. Si desi am tot citit despre adolescenta, despre provocarile ei, nu sunt deloc pregatita inca. In articolul de azi ma gandeam sa abordez problema empatiei, sau a lipsei ei, in anumite situatii, in adolescenta. Adolescentii pot fi cruzi cu cei din jurul lor, indiferenti, pot rani fara sa arate niciun pic de empatie. O fi din cauza jocurilor pe calculator, care ii desensibilizeaza, ii face sa interactioneze mai putin cu emotiile umane? O fi din cauza ca se simt vulnerabili si astfel incearca ei sa se protejeze, punandu-si o masca de mi-se-rupisti sau agresori? Sau poate ca raspunsul la intrebare e undeva la mijloc? Nu stiu sa va raspund. Inca ma aflu in ceata. Cert e ca ma doare... Ma doare pentru ca oamenii au sentimente, copiii mei au sentimente. Nu toti copiii aleg sa raspunda prin violenta fizica sau verbala la violenta. Ai mei clar nu. Si nu pentru ca ar fi niste pampalai. Lui Vlad (12 ani) ii plac jocurile pe care le are cu taica-su de lupta corp la corp, are si forta fizica, constitutie atletica, sportiva, dar atunci cand tatal lui a incercat sa il invete cateva tehnici de autoaparare, pentru a face fata agresiunilor din scoala, Vlad l-a oprit si i-a spus ca nu are niciun rost. Stiti de ce? Pentru ca in curtea scolii, adica acolo unde ar avea nevoie de aceste tehnici, nu are saltea pe care sa-si puna la pamant adversarul si atunci l-ar putea rani. El nu vrea sa ii raneasca pe altii, chiar daca ceilalti il ranesc. Ce fac astfel de copii? Incearca sa rezolve situatiile conflictuale prin alte mijloace, care in mod normal ar trebui sa dea rezultate. Si unele chiar dau. Dar sunt situatii in care orice resursa non-violenta ar folosi, nu este suficient ca sa trezeasca empatia si intelegerea colegilor lui. Ce-i de facut? Eu una nu pot decat sa continui sa le spun ca sunt minunati, ca ii iubesc, ca pot sa-mi spuna orice, sa-si descarce sufletul...Dar daca sunt singura, ma tem ca pentru copiii mei, dar si pentru copiii vostri, e prea putin. Cateodata ajung la capatul puterilor si resurselor - atunci cand li se spune zilnic ca sunt prosti, ca nu sunt buni de nimic, si cate si mai cate...atunci ce ii ofer eu acasa este doar ca un Panadol, oferit ca si tratament simptomatic, dar care nu reuseste sa trateze boala. Si le raman cicatrici, unele s-ar putea sa supureze mocnit toata viata. Refuz sa cred ca inca mai traim in jungla, unde fiecare e doar pentru el si supravietuieste cel care e mai puternic. Au fost destule sacrificii in calea evolutiei. Consider ca a venit timpul sa incepem sa evoluam spiritual, sa fim atenti la cei din jurul nostru, sa dam, atunci cand are cineva nevoie sa primeasca, intr-un cuvant sa ne pese de tot si de toti cei care ne inconjoara. Deocamdata insa ma simt destul de izolata in incercarile mele de a creste oameni...si dezamagita de ce vad in jurul meu.
miercuri, 17 octombrie 2018
Un "De ce?" care ma tot frământa...
E ziua lui azi. Ziua îngerului meu. Suna ca un clișeu, dar așa îl văd eu pe copilul ăsta, iar cine ma cunoaște, știe cat sunt de departe de genul siropos. Uneori ma gândesc că nu l-am meritat și ma întreb de ce ar fi ales să vină sufletul ăsta în viața mea. E mult prea bun pentru mine și cu siguranță că mare lucru nu are ce învăța de la mine. Fiind primul, e copilul în fața căruia am greșit cel mai mult. Iar el m-a iertat de fiecare dată și m-a iubit necondiționat, de parcă mi-ar fi fost el mie mamă și nu eu lui. Mi-a oferit consolare și vindecare. Mi-a oblojit rănile cu atâta dăruire și mi-a înțeles emoțiile și trăirile de fiecare dată, încă de când era foarte mic. Și-a asumat rolul de salvator. Îmi amintesc ca de mică îmi doream sa fi fost prințesa și să-mi întâlnesc prințul pe cal alb. El este prințul meu. Deși a preluat o sarcina prea grea parcă pentru umerii lui de copil, deși îi tot repet că fericirea mea nu este responsabilitatea lui, nu renunță. Insistă să mă salveze de propriii mei monștri. Ar fi trebuit să fie invers...dar se pare ca mi-a fost trimis un înger care să-mi stea foarte aproape, pentru că singură nu aș fi reușit. Multumesc Îngerule! Dar te rog să nu uiți și de propria ta fericire. Chiar daca fericirea ta acum e să mă vezi pe mine fericita, te iubesc prea mult ca să te las să mă salvezi toată viața.
luni, 10 septembrie 2018
Inca un inceput
Cand am facut acest blog mai aveam cateva zile pana sa-l nasc pe Misu. A fost un inceput timid, simteam nevoia sa impartasesc cuiva anumite ganduri si momente din necunoscutul care ma astepta - viata de mamica de 3 copii. Azi l-am condus pe Mișu, cel de-al treilea copilas al meu, spre un portal (asa l-a numit el) - spre o alta lume. Este foarte entuziasmat, nerabdator sa se avânte in lumea copiilor mari cu mult curaj si curiozitate. Nu are emotii, nu este anxios. Doamne cate mai am de învățat de la el. Nu-si face planuri, primește fiecare clipa asa cum vine - cu multa bucurie si voie buna. In ce ma priveste pe mine, am sentimente confuze - mândrie, ca-l vad asa independent, pregatit, ca si cum asta m-ar valida pe mine ca mama si actiunile mele in raport cu el, desi stiu ca meritul meu este minim. Dar undeva intr-un sertar inchis cu o cheie, stiu ca mai e un sentiment, pe care il vreau rămas acolo, pentru ca doare sa-l privesc in față...sentimentul ala care-ti lasa un gol in stomac si ajunge pana la inima. Da, stiu ca nu pleaca de tot, nu inca...Dar va fi prima data in 12 ani cand eu voi ramane singura diminetile. Nu voi mai avea nicio umbra care sa ma urmeze, nu voi auzi niciun glas de copil, iar casa va fi goala. Stiu ca nu ma voi plictisi, uneori poate nici nu imi vor ajunge ale 4 ore pentru a face toate cate is de facut. Ce ma apasa insa e constientizarea ca acesta este doar un antrenament pentru golul lasat in urma lor dupa ce vor pleca pentru totdeauna. Si nu mai e mult. Au trecut atat de repede 12 ani...mi-au mai ramas atat de putini...Grele mai sunt inceputurile...
joi, 14 iunie 2018
Despre manipulare, vise, asteptari si realitate (ca nu stiu ce alt titlu sa dau :)))
De dinainte sa am copii aveam un plan referitor la cum o sa-i cresc si educ atunci cand o sa-i am. Stiam foarte clar ce vreau si ce nu vreau. Stiam ca nu o sa aplic bataia ca si pedeapsa, dar ca ii vreau ascultatorisi ca nu o sa accept mofturi sau lipsa de respect. Asta inbtentionam sa rezolv prin pedepse "juste si perfect indreptatite" si laude si recompense. Si cat e de simplu sa aplici toate acestea in mintea ta si cu copiii imaginari.
Am inceput cu clasicele "Bravo!" la fiecare reusita normala si fireasca, gen primul pas, prima reusita la olita si am continuat cu la fel de clasicul si foarte "la moda" time-out, atunci cand situatia o "cerea". Insa ime-out-ul nu parea sa functioneze, dimpotriva, inrautatea si mai mult crizele copilului meu si crestea si frecventa. Am avut norocul, atat eu, cat si copiii mei, sa aud atunci de conceptul "attachment parenting", care-si croia timid drumul pe forumurile de mamici. La inceput mi se parea o utopie, care in mod sigur nu avea cum sa dea roade, unul din principii era sa-ti educi copilul fara pedepse, cu blandete si respect fata de fiinta lui. "Daca eu nu reusesc sa-mi fac copilul sa ma asculte prin pedeapsa, cum as reusi s-o fac fara aceasta??? Adica ar trebui sa-l las sa faca ce-l taie capul? Dar ar deveni incontrolabil!" Cam astea erau gandurile care-mi navaleau in minte atunci cand am auzit pentru prima data despre acest concept.
Insa, pentru ca relatia mea cu copilul cel mare nu parea sa functioneze, in ciuda eforturilor depuse, am hotarat sa-i dau o sansa utopiei. Ce aveam de pierdut? In cel mai rau caz as fi ramas la stadiul in care eram in ce priveste relatia noastra - crize, tantrumuri si refuzul copilului de a coopera. Alt noroc a fost ca acel copil a fost Vladut. Cine ii cunoaste pe copiii mei, intelege de ce spun noroc. Si mai era si faptul ca el era foarte mic inca, deci nu apucasem sa-l "dresez". Iar minunea s-a produs foarte repede. Copilul isi schimba comportamentul pe zi ce trecea, crizele s-au domolit in intensitate, a scazut si frecventa, era mai linistit, mai cooperant si mai afectuos. Nu-mi venea sa cred ca functioneaza si cat de usor poate fi sa-ti cresti copilul fara pedepse, iar el sa te asculte pentru ca ii esti draga si pentru ca are incredere in tine. Daca l-as fi avut doar pe el, mi-as fi atribuit probabil toate meritele.Dar a venit randul sora-sii sa inceapa cu crizele si "mini-adolescenta". Oricat de blanda si intelegatoare as fi incercat eu sa fiu, ea continua sa faca crize, sa nu coopereze, daca ce doream eu era impotriva vointei sale, sa opuna rezistenta, sa-mi testeze limitele. Probabil ca daca as fi inceput cu ea educatia de tip "attachment parenting", as fi considerat ca este un esec si as fi revenit la metode traditionale. Insa pana in acel moment, deja eram convinsa ca e modul de educare care mi se potriveste cel mai bine si cu care rezonez cu toata simtirea mea, asa ca am continuat. Mi-am educat rabdarea si am dat de pamant cu orgoliul meu, avand incredere ca asta e calea pe care vreau sa merg. Intre timp am continuat sa ma informez, vroiam sa inteleg unde gresesc, de ce nu reusesc sa-mi fac copilul sa ma asculte. Cartea lui Alfie Kohn a fost cea care mi-a limpezit gandurile - "Parenting neconditionat". De fapt nici nu e nevoie copiii nostri sa ne asculte orbeste, pentru ca atunci cand noi nu vom mai reprezenta pentru ei autoritatea suprema, persoana cea mai de incredere, va exista altcineva care va prelua acest rol, iar noi nu vom putea controla moralitatea acelei persoane. Putem doar spera ca va fi cineva care sa-i doreasca binele si sa iubeasca acest copil asa cum il iubim noi. Dar in viata nu se intampla asa de fiecare data. Si atunci o sa ne dorim ca pana atunci copilul sa fie obisnuit sa nu se supuna orbeste indicatiilor venite din afara, ci sa ia hotarari in functie de ce simte el ca e bine sau nu pentru el. Or pentru asta, ar trebui sa aiba destule ocazii sa exerseze cu luatul de decizii, cu neascultarea si consecintele greselilor sale. Deciziile pe care ar trebui sa le exerseze, trebuie sa fie potrivite varstei. Nu o sa las copilul de 4 ani sa decida care e ora lui de culcare, stiind ca dimineata la 7 trebuie sa-l trezesc ca sa mearga la gradinita, dar o sa-l las sa-si aleaga ce haine doreste el sa imbrace. Iar daca isi va pata haina, va suporta consecintele deciziei sale - de a nu mai putea s-o poarte la gradinita sau de a o purta asa patata. Ce vreau sa spun, ca acele consecinte ale deciziilor ar trebui sa decurga firesc, sa aiba o legatura cu greseala sau decizia luata.
Ok, daca referitor la pedepse treaba imi era foarte clara, nu acelasi lucru se intampla cu laudele si recompensele. Aceste mi se pareau inofensive, chiar benefice, blande. Singurele "arme" potrivite sa ma ajute sa-mi fac copiii sa ma asculte. Ce poate fi rau la ele? - Raspunsul este: natura lor manipulatoare. Principiul de baza al "attachment parenting-ului" este respectul fata de fiinta umana. Despre ce respect insa poate fi vorba in incercarea de a manipula pe cineva sa faca ce vrem noi, chiar daca mijloacele folosite sunt blande? E ca si in fabula cu vulpea si corbul, cand aceasta il lingusea ca sa-i ia cascavalul. Da, unii copii vor asculta mai degraba, cand stiu ca urmeaza sa fie laudati sau recompensati. Insa riscul este sa-si piarda motivatia intrinseca. Vor dori sa faca un bine pentru a primi lauda sau recompensa, dar vor pierde in vedere dorinta lor interna de a face acel bine. Tot motivatia intrinseca e cea care ne face sa ne urmam visele, sa ne asumam riscuri pentru a ajunge acolo unde ne dorim.Creativitatea, imaginatia risca sa se piarda, de frica pierderii recompensei si/sau a aprecierii. Ajunge sa se simta apreciat doar dca face ceea ce adultul doreste de la el si sa se simta valoros doar in acele momente cand este laudat. Sa-si nege propriile dorinte si visuri ca sa nu piarda acea apreciere de care devine la un moment dat dependent. Oare merita? Nu e cam mare pierderea?
Nu spun ca nu trebuie laudati, aplaudati sau felicitati pentru o reusita. Si eu o fac, dar niciodata cu scopul de a-i manipula sa se comporte intr-un anumit fel. Nici nu va spun ca am gasit formula ideala, deloc! Nici ca la noi in casa e pace si armonie tot timpul. Ne certam si noi, gresim, o luam de la capat. Dar ce cred eu ca e important, e ca reusim sa ne respectam dreptul fiecaruia de a decide pentru el, de a gresi si de a ne asuma greselile si consecintele, ne iertam si ne sustinem cand trebuie sa depasim o problema, chiar daca unul din noi e responsabil pentru acea problema. Aceasta este calea care ni se potriveste noua si mergem cu incredere inainte.
Am inceput cu clasicele "Bravo!" la fiecare reusita normala si fireasca, gen primul pas, prima reusita la olita si am continuat cu la fel de clasicul si foarte "la moda" time-out, atunci cand situatia o "cerea". Insa ime-out-ul nu parea sa functioneze, dimpotriva, inrautatea si mai mult crizele copilului meu si crestea si frecventa. Am avut norocul, atat eu, cat si copiii mei, sa aud atunci de conceptul "attachment parenting", care-si croia timid drumul pe forumurile de mamici. La inceput mi se parea o utopie, care in mod sigur nu avea cum sa dea roade, unul din principii era sa-ti educi copilul fara pedepse, cu blandete si respect fata de fiinta lui. "Daca eu nu reusesc sa-mi fac copilul sa ma asculte prin pedeapsa, cum as reusi s-o fac fara aceasta??? Adica ar trebui sa-l las sa faca ce-l taie capul? Dar ar deveni incontrolabil!" Cam astea erau gandurile care-mi navaleau in minte atunci cand am auzit pentru prima data despre acest concept.
Insa, pentru ca relatia mea cu copilul cel mare nu parea sa functioneze, in ciuda eforturilor depuse, am hotarat sa-i dau o sansa utopiei. Ce aveam de pierdut? In cel mai rau caz as fi ramas la stadiul in care eram in ce priveste relatia noastra - crize, tantrumuri si refuzul copilului de a coopera. Alt noroc a fost ca acel copil a fost Vladut. Cine ii cunoaste pe copiii mei, intelege de ce spun noroc. Si mai era si faptul ca el era foarte mic inca, deci nu apucasem sa-l "dresez". Iar minunea s-a produs foarte repede. Copilul isi schimba comportamentul pe zi ce trecea, crizele s-au domolit in intensitate, a scazut si frecventa, era mai linistit, mai cooperant si mai afectuos. Nu-mi venea sa cred ca functioneaza si cat de usor poate fi sa-ti cresti copilul fara pedepse, iar el sa te asculte pentru ca ii esti draga si pentru ca are incredere in tine. Daca l-as fi avut doar pe el, mi-as fi atribuit probabil toate meritele.Dar a venit randul sora-sii sa inceapa cu crizele si "mini-adolescenta". Oricat de blanda si intelegatoare as fi incercat eu sa fiu, ea continua sa faca crize, sa nu coopereze, daca ce doream eu era impotriva vointei sale, sa opuna rezistenta, sa-mi testeze limitele. Probabil ca daca as fi inceput cu ea educatia de tip "attachment parenting", as fi considerat ca este un esec si as fi revenit la metode traditionale. Insa pana in acel moment, deja eram convinsa ca e modul de educare care mi se potriveste cel mai bine si cu care rezonez cu toata simtirea mea, asa ca am continuat. Mi-am educat rabdarea si am dat de pamant cu orgoliul meu, avand incredere ca asta e calea pe care vreau sa merg. Intre timp am continuat sa ma informez, vroiam sa inteleg unde gresesc, de ce nu reusesc sa-mi fac copilul sa ma asculte. Cartea lui Alfie Kohn a fost cea care mi-a limpezit gandurile - "Parenting neconditionat". De fapt nici nu e nevoie copiii nostri sa ne asculte orbeste, pentru ca atunci cand noi nu vom mai reprezenta pentru ei autoritatea suprema, persoana cea mai de incredere, va exista altcineva care va prelua acest rol, iar noi nu vom putea controla moralitatea acelei persoane. Putem doar spera ca va fi cineva care sa-i doreasca binele si sa iubeasca acest copil asa cum il iubim noi. Dar in viata nu se intampla asa de fiecare data. Si atunci o sa ne dorim ca pana atunci copilul sa fie obisnuit sa nu se supuna orbeste indicatiilor venite din afara, ci sa ia hotarari in functie de ce simte el ca e bine sau nu pentru el. Or pentru asta, ar trebui sa aiba destule ocazii sa exerseze cu luatul de decizii, cu neascultarea si consecintele greselilor sale. Deciziile pe care ar trebui sa le exerseze, trebuie sa fie potrivite varstei. Nu o sa las copilul de 4 ani sa decida care e ora lui de culcare, stiind ca dimineata la 7 trebuie sa-l trezesc ca sa mearga la gradinita, dar o sa-l las sa-si aleaga ce haine doreste el sa imbrace. Iar daca isi va pata haina, va suporta consecintele deciziei sale - de a nu mai putea s-o poarte la gradinita sau de a o purta asa patata. Ce vreau sa spun, ca acele consecinte ale deciziilor ar trebui sa decurga firesc, sa aiba o legatura cu greseala sau decizia luata.
Ok, daca referitor la pedepse treaba imi era foarte clara, nu acelasi lucru se intampla cu laudele si recompensele. Aceste mi se pareau inofensive, chiar benefice, blande. Singurele "arme" potrivite sa ma ajute sa-mi fac copiii sa ma asculte. Ce poate fi rau la ele? - Raspunsul este: natura lor manipulatoare. Principiul de baza al "attachment parenting-ului" este respectul fata de fiinta umana. Despre ce respect insa poate fi vorba in incercarea de a manipula pe cineva sa faca ce vrem noi, chiar daca mijloacele folosite sunt blande? E ca si in fabula cu vulpea si corbul, cand aceasta il lingusea ca sa-i ia cascavalul. Da, unii copii vor asculta mai degraba, cand stiu ca urmeaza sa fie laudati sau recompensati. Insa riscul este sa-si piarda motivatia intrinseca. Vor dori sa faca un bine pentru a primi lauda sau recompensa, dar vor pierde in vedere dorinta lor interna de a face acel bine. Tot motivatia intrinseca e cea care ne face sa ne urmam visele, sa ne asumam riscuri pentru a ajunge acolo unde ne dorim.Creativitatea, imaginatia risca sa se piarda, de frica pierderii recompensei si/sau a aprecierii. Ajunge sa se simta apreciat doar dca face ceea ce adultul doreste de la el si sa se simta valoros doar in acele momente cand este laudat. Sa-si nege propriile dorinte si visuri ca sa nu piarda acea apreciere de care devine la un moment dat dependent. Oare merita? Nu e cam mare pierderea?
Nu spun ca nu trebuie laudati, aplaudati sau felicitati pentru o reusita. Si eu o fac, dar niciodata cu scopul de a-i manipula sa se comporte intr-un anumit fel. Nici nu va spun ca am gasit formula ideala, deloc! Nici ca la noi in casa e pace si armonie tot timpul. Ne certam si noi, gresim, o luam de la capat. Dar ce cred eu ca e important, e ca reusim sa ne respectam dreptul fiecaruia de a decide pentru el, de a gresi si de a ne asuma greselile si consecintele, ne iertam si ne sustinem cand trebuie sa depasim o problema, chiar daca unul din noi e responsabil pentru acea problema. Aceasta este calea care ni se potriveste noua si mergem cu incredere inainte.
vineri, 1 iunie 2018
Schimbarea
Mi s-a întâmplat, mai ales în ultimul an, de când mi-au mai crescut copiii și am putut să am mai multă grijă de mine, am făcut mai multe schimbări în stilul meu de viață, să mi se spună că nu arăt ca o mamă de 3 copii sau că am rămas neschimbată. Pare un compliment la prima vedere. Dar de ce avem noi nevoie de un astfel de compliment ca să acceptam ceea ce am devenit? De ce tânjim după astfel de complimente? De ce să ne dorim să fim așa cum am fost odată?
Maternitatea te schimbă. M-a schimbat și pe mine. Nu mai sunt aceeași persoană care eram acum 12 ani. La 20 de ani mă simțeam atât de vulnerabilă si ușor de rănit, nesigură pe mine. Eram o persoană fragilă, care avea nevoie de cineva să o protejeze, un prinț pe cal alb.
Apoi, la 26 de ani, am avut primul copil. Odată cu el întregul meu Univers s-a schimbat. Dintr-odată nimic nu mai era despre mine, ci despre acea ființă lipsită de apărare care a crescut în interiorul meu și care depindea complet de mine. Îmi doream viața înapoi, îmi lipsea libertatea, dar știam că sunt responsabilă pentru acel suflet, care a decis sa vină în viața mea si că aleg să-mi asum noul rol. Cu acest rol am experimentat urcatul pe culmile cele mai înalte ale fericirii, dar și căderea liberă în abisul adânc al disperării. Am ajuns în pragul nebuniei si totuși am găsit puterea să-mi regasesc echilibrul. Da. M-am schimbat.
Acum nu mă mai simt deloc fragilă, nu mai aștept pe nimeni să vină să ma salveze sau protejeze. Când dau peste un obstacol, nu prea mi se mai întâmplă să mă simt înfrânta. M-am plimbat de atâtea ori până în Iad și înapoi si am descoperit că focul nu m-a ars, ci dimpotrivă, m-a călit și purificat. Se zice că unele persoane sunt distruse de foc, pe când altele devin acel foc.
Așa cum mi-a schimbat sufletul, maternitatea mi-a schimbat și corpul. Și el este mai puternic azi - a trecut prin 3 sarcini și 3 nașteri, pielea mi-a fost întinsă de atâtea ori, încât în unele locuri, mai ales la burtă, nu a mai avut nicio șansă să-și revină. Am fost ruptă, cusută și toate astea au lăsat urme pe corpul meu. Dar el nu s-a dat bătut. Încă este puternic, mă poartă și mă slujește atât de bine în continuare. Și atunci de ce îl disprețuiesc? Nu, nu pot și nu vreau să fiu ca la 20 de ani. Urmele de pe corpul meu sunt ca niște butoane de declanșare a amintirilor legate de cine am fost și cine sunt acum. Iar persoana care sunt acum îmi place mai mult. Sunt puternică, încrezătoare și cel mai important, una care nu renunță, indiferent de obstacolul care îi apare în cale.
Maternitatea te schimbă. M-a schimbat și pe mine. Nu mai sunt aceeași persoană care eram acum 12 ani. La 20 de ani mă simțeam atât de vulnerabilă si ușor de rănit, nesigură pe mine. Eram o persoană fragilă, care avea nevoie de cineva să o protejeze, un prinț pe cal alb.
Apoi, la 26 de ani, am avut primul copil. Odată cu el întregul meu Univers s-a schimbat. Dintr-odată nimic nu mai era despre mine, ci despre acea ființă lipsită de apărare care a crescut în interiorul meu și care depindea complet de mine. Îmi doream viața înapoi, îmi lipsea libertatea, dar știam că sunt responsabilă pentru acel suflet, care a decis sa vină în viața mea si că aleg să-mi asum noul rol. Cu acest rol am experimentat urcatul pe culmile cele mai înalte ale fericirii, dar și căderea liberă în abisul adânc al disperării. Am ajuns în pragul nebuniei si totuși am găsit puterea să-mi regasesc echilibrul. Da. M-am schimbat.
Acum nu mă mai simt deloc fragilă, nu mai aștept pe nimeni să vină să ma salveze sau protejeze. Când dau peste un obstacol, nu prea mi se mai întâmplă să mă simt înfrânta. M-am plimbat de atâtea ori până în Iad și înapoi si am descoperit că focul nu m-a ars, ci dimpotrivă, m-a călit și purificat. Se zice că unele persoane sunt distruse de foc, pe când altele devin acel foc.
Așa cum mi-a schimbat sufletul, maternitatea mi-a schimbat și corpul. Și el este mai puternic azi - a trecut prin 3 sarcini și 3 nașteri, pielea mi-a fost întinsă de atâtea ori, încât în unele locuri, mai ales la burtă, nu a mai avut nicio șansă să-și revină. Am fost ruptă, cusută și toate astea au lăsat urme pe corpul meu. Dar el nu s-a dat bătut. Încă este puternic, mă poartă și mă slujește atât de bine în continuare. Și atunci de ce îl disprețuiesc? Nu, nu pot și nu vreau să fiu ca la 20 de ani. Urmele de pe corpul meu sunt ca niște butoane de declanșare a amintirilor legate de cine am fost și cine sunt acum. Iar persoana care sunt acum îmi place mai mult. Sunt puternică, încrezătoare și cel mai important, una care nu renunță, indiferent de obstacolul care îi apare în cale.
duminică, 20 mai 2018
Lupul, capra și varza
Vă mai amintiți problema asta de logică? Trebuia să găsești soluția prin care să le aduci pe toate cu o barcă în siguranță de pe un mal pe celălalt, iar în barcă puteai duce doar pe câte unul din ei. Soluția era să te tot plimbi de la un mal la celălalt de mai multe ori, până ajungeai să îi aduci pe toți pe malul opus. Ok. Și mai departe ce faci? Doar nu te-ai plimbat de atâtea ori cu barca de la unul la altul ca la final să te speli pe mâini și să te lepezi de ei. Ai intrat în horă, joacă până la capăt. Aceștia trebuie supravegheați continuu, plimbați iarăși dacă mai ai de trecut vreun râu, și asta la nesfârșit. Doar dacă nu cumva te saturi și lași lucrurile să-și urmeze cursul firesc. Cruzime? Dar să-ți dedici întreaga viață încercând să împaci lucrurile care nu pot fi împăcate cu prețul ignorării propriilor nevoi cum s-ar numi? Sacrificiu? Cine are nevoie de el? Vei reuși poate să te sacrifici intreaga viață, dar nu ești nemuritor. Ce se va întâmpla după ce nu vei mai fi? Sau crezi că până atunci vor fi învățat deja cum să trăiască în pace și buna înțelegere?
De ce această paralelă? Pentru că seamănă cu dilema cu care mulți părinți se confruntă - cât și ce le oferim copiilor noștri. Înainte să am copii, ma gândeam că dacă voi avea mai mult de unul, voi împărți totul între ei în mod egal, astfel încât aceștia să nu simtă că fac diferențe între ei, că mă voi purta la fel cu fiecare dintre ei și că îi voi trata egal. Și apoi am avut copii :))) Asta îmi amintește de un banc rusesc:
- Hai să împărțim frățește!
- Nu, mai bine împărțim egal!
Din momentul în care s-a născut al doilea copil, nu i-am tratat egal. Primul, care avea 1 an și 6 luni, avea nevoie de mine lângă el, nu accepta altă variantă. Știa clar că își vrea mama doar pentru el. Bebelușul nou-născut nu avea preferințe. Avea nevoie de cineva, oricine, care să stea cu el și să îi împlinească nevoile primordiale. Așa că am considerat că, pentru binele întregii noastre familii, tati să preia îngrijirea nou-născutului, iar eu pe cea a bebelușului de 18 luni. Nu i-am tratat și nu le-am oferit atenția mea în mod egal. Mai sunt și situațiile în care unul din ei e bolnav, când el e cel care primește mai multă atenție și îngrijire decât ceilalți doi. Sigur, au fost si zile în care s-au îmbolnăvit toți 3 deodata și atunci am făcut ca și omul ala din problema menționată - nenumărate drumuri de la unul la altul, dar știam că nu va dura o veșnicie. Chiar nu știu cum fac mamele care au unul sau mai mulți copii bolnavi pe viață. Dar trebuie să fie crunt. O alta situație în care încerc temporar să-i împac pe toți trei - de zilele lor de naștere, când primesc toți trei cadouri, sărbătoritul primește ce vrea el, iar frații ceva mai simbolic, sau un cadou cu care să se poată juca toți trei. În același timp, fac diferențe între ei când e vorba de cadourile de Crăciun. Pentru că sunt 3 și pentru că nu sunt de acord cu epuuzarea completă a bugetului doar pentru a le îndeplini orice dorință, dar nici nu vreau să-i frustrez la fiecare Crăciun, doar unul din ei primește cadoul mai scump, câte unul din copii pe Crăciun. Ceilalți doi primesc și ei cadouri din cele înscrise pe listă, dar nu neaparat cel pe care si-l doresc cel mai mult.
Nu le iau nici haine sau alte lucruri de care au nevoie în mod egal. Fiecare primește după nevoi sau poate nu primește nimic, dacă nu are nevoie. Și dacă unul din ei are o zi proastă sau a trecut printr-o situație dificilă, acela va fi prioritar pentru mine în acel moment. Deci nu! Nu îi voi trata egal. Pentru că sunt diferiți, atât ca vârstă, cât și ca fire, comportament sau nevoi. În aceeași situație și circumstanțe ei vor reacționa diferit și eu, la rândul meu, mă voi raporta diferit, în funcție de ce nevoi voi considera ca au. Si acum bomba! Chiar daca pentru fiecare din ei mi-aș da viața, fără exagerare, nu îi voi iubi la fel. Pentru ca ei nu sunt la fel. Nici măcar dacă ar fi unul, nu l-aș iubi la fel și nu m-aș purta la fel în situații asemănătoare. Îi iubesc diferit pe fiecare, mi se pare firesc așa și nu mă simt vinovată pentru asta. Iar dacă va veni ziua, si sigur va veni, în care îmi vor reproșa că nu am fost imparțială cu ei, eu una nu voi avea remușcări. Pentru că știu că misiunea de a fi cu lupul, capra și varza întregi până la adânci bătrâneți nu este una realistă și nu aș putea s-o țin intr-un efort continuu de genul ăsta la nesfârșit.
De ce această paralelă? Pentru că seamănă cu dilema cu care mulți părinți se confruntă - cât și ce le oferim copiilor noștri. Înainte să am copii, ma gândeam că dacă voi avea mai mult de unul, voi împărți totul între ei în mod egal, astfel încât aceștia să nu simtă că fac diferențe între ei, că mă voi purta la fel cu fiecare dintre ei și că îi voi trata egal. Și apoi am avut copii :))) Asta îmi amintește de un banc rusesc:
- Hai să împărțim frățește!
- Nu, mai bine împărțim egal!
Din momentul în care s-a născut al doilea copil, nu i-am tratat egal. Primul, care avea 1 an și 6 luni, avea nevoie de mine lângă el, nu accepta altă variantă. Știa clar că își vrea mama doar pentru el. Bebelușul nou-născut nu avea preferințe. Avea nevoie de cineva, oricine, care să stea cu el și să îi împlinească nevoile primordiale. Așa că am considerat că, pentru binele întregii noastre familii, tati să preia îngrijirea nou-născutului, iar eu pe cea a bebelușului de 18 luni. Nu i-am tratat și nu le-am oferit atenția mea în mod egal. Mai sunt și situațiile în care unul din ei e bolnav, când el e cel care primește mai multă atenție și îngrijire decât ceilalți doi. Sigur, au fost si zile în care s-au îmbolnăvit toți 3 deodata și atunci am făcut ca și omul ala din problema menționată - nenumărate drumuri de la unul la altul, dar știam că nu va dura o veșnicie. Chiar nu știu cum fac mamele care au unul sau mai mulți copii bolnavi pe viață. Dar trebuie să fie crunt. O alta situație în care încerc temporar să-i împac pe toți trei - de zilele lor de naștere, când primesc toți trei cadouri, sărbătoritul primește ce vrea el, iar frații ceva mai simbolic, sau un cadou cu care să se poată juca toți trei. În același timp, fac diferențe între ei când e vorba de cadourile de Crăciun. Pentru că sunt 3 și pentru că nu sunt de acord cu epuuzarea completă a bugetului doar pentru a le îndeplini orice dorință, dar nici nu vreau să-i frustrez la fiecare Crăciun, doar unul din ei primește cadoul mai scump, câte unul din copii pe Crăciun. Ceilalți doi primesc și ei cadouri din cele înscrise pe listă, dar nu neaparat cel pe care si-l doresc cel mai mult.
Nu le iau nici haine sau alte lucruri de care au nevoie în mod egal. Fiecare primește după nevoi sau poate nu primește nimic, dacă nu are nevoie. Și dacă unul din ei are o zi proastă sau a trecut printr-o situație dificilă, acela va fi prioritar pentru mine în acel moment. Deci nu! Nu îi voi trata egal. Pentru că sunt diferiți, atât ca vârstă, cât și ca fire, comportament sau nevoi. În aceeași situație și circumstanțe ei vor reacționa diferit și eu, la rândul meu, mă voi raporta diferit, în funcție de ce nevoi voi considera ca au. Si acum bomba! Chiar daca pentru fiecare din ei mi-aș da viața, fără exagerare, nu îi voi iubi la fel. Pentru ca ei nu sunt la fel. Nici măcar dacă ar fi unul, nu l-aș iubi la fel și nu m-aș purta la fel în situații asemănătoare. Îi iubesc diferit pe fiecare, mi se pare firesc așa și nu mă simt vinovată pentru asta. Iar dacă va veni ziua, si sigur va veni, în care îmi vor reproșa că nu am fost imparțială cu ei, eu una nu voi avea remușcări. Pentru că știu că misiunea de a fi cu lupul, capra și varza întregi până la adânci bătrâneți nu este una realistă și nu aș putea s-o țin intr-un efort continuu de genul ăsta la nesfârșit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)