Persoane interesate

marți, 3 ianuarie 2012

Balada Miorita sau acceptare

Nu, nu o sa fac un comentariu al acestei balade, pe care de altfel o consider o capodopera a folclorului romanesc. As vrea sa vorbesc despre sentimentul de acceptare a lucrurilor care ni se intampla, a oamenilor pe care-i intalnim, a destinului. Pentru ca in aceasta balada sentimentul de acceptare este atat de pronuntat, incat nu pot sa nu admir aceasta intelepciune populara la care mie mi-i atat de greu uneori sa ajung.
Psihologii moderni vorbesc despre cateva stari prin care trece o persoana cand devine constienta ca asupra-i a fost infaptuit un abuz: negare, furie, tristete, acceptare, iertare. La ultimele doua: acceptarea si iertarea, mi se pare cel mai dificil de ajuns. Iar stramosii nostri (ciobanasul din Miorita) aveau acea intelepciune gata sadita in ei, aceea de a accepta si a ierta. Cand ne-am pierdut oare aceasta capacitate de a ierta si accepta? De ce avem nevoie de consiliere psihologica pentru a ne reusi acest lucru, care pare atat de natural, de la sine inteles, in Balada Miorita?
Si mai cred ca fiecare dintre noi are in spate un bagaj de sentimente de furie, tristete nerezolvate, care de cele mai multe ori porneste din copilarie, anumite situatii in care ne-am simtit nedreptatiti.  Si daca esti parinte, este important sa scapi de acest bagaj, care face ca drumul alaturi de copii sa fie impovarat de mult prea multe pietre. Iar pentru a lasa aceasta povara in urma, e nevoie de acceptare si iertare.

Nu stiu cat de inteleasa m-am facut, probabil ca voi reveni cu un Later edit cand voi avea si eu gandurile mai limpezi referitoare la acest subiect sau cand voi putea vorbi mai personal despre asta.

P.S. Nu vorbesc despre abuzuri grave, nu stiu si nici nu vreau sa-mi imaginez prin ce stari poate trece o persoana abuzata grav fizic sau sexual. 

Radacinile

De mai multa vreme ma preocupa subiectul asta, cam de cand am citit Continuum Concept . Simt ca asta e realitatea in care ar trebui sa traim toti, intr-o comunitate in care copiii sa aiba relatii directe cu bunici, matusi, unchi, veri, etc. PEntru ca de la fiecare are lucruri bune de invatat. Din pacate, aceasta lume e departe de noi in general, iar de familia mea restransa in particular. Copiii mei nu au ocazia sa traiasca zi de zi, nici macar cateva zile pe luna, alaturi de o familie extinsa. Suntem izolati. Poate ca acum ei nu simt inca aceasta deprivare, poate ca nici n-o vor simti. Nu am de unde sti acest lucru. Eu insa simt. Ma simt dezradacinata. In aceasta lume in care traim, suntem noi - familia mea: sotul si copiii, izolati in casa noastra - si restul lumii. E un sentiment de singuratate care uneori ma copleseste.

Recent, Vladut (5 ani), a inceput sa-si doreasca sa mearga in vacanta la bunici. Bunicii sunt departe, noi nu putem merge si ramane acolo acum, si nici pentru o perioada mai mare de timp. Mai mult, ei practic nu se cunosc. Nu au avut ocazia sa se cunoasca unul pe altul, in timpul vizitelor de scurta durata (3-4 zile/an). Si ar mai fi o problema, disponibilitatea bunicilor, deschiderea lor fata de cineva (nepotul lor teoretic, dar practic - un strain), sau mai bine spus - lipsa acestei disponibilitati, dorinta lor de a-i insufla valori diferite de cele pe care am incercat noi sa i le cultivam.

De aici imi rezulta un avantaj al traiului in aceasta familie restransa: eu, sotul si copiii. Am putut sa ma educ, sa cresc alaturi de copii, sa incep sa-mi deslusesc, inca vag, dar e si asta un inceput, instinctul matern. Nu am fost influentata si asaltata zilnic de sfaturile binevoitoare  referitoare la cum ar trebui sa-i cresc pe copii. Am facut ce m-a dus capul. Nu a fost usor, am dat multe rateuri, am invatat din greselile proprii, dar ne-auzind nicio alta voce in jurul meu, avand parte de izolarea aia de care ma plangeam la inceputul postarii, am inceput sa-mi aud vocea interioara, am inceput sa-mi aud copiii, am reusit sa fiu atenta la nevoile lor, fara a fi presata sa ma conformez la anumite norme.

Asa ca incerc sa-mi dau seama, ce-mi doresc eu de fapt? Sa traim intr-o familie extinsa, cu bunici, matusi, unchi, frati, veri? Sau e bine si asa cum e, cu familia restransa?



luni, 2 ianuarie 2012

In asteptare

Mai sunt cateva zile, sau poate chiar ore pana o sa-mi cunosc si cea de-a treia mare minune din viata mea - Mihai sau Mishu :) Astept sa-i vad fata ca sa-mi dau seama cum o sa-i spunem. ;) Ma incearca atat de multe sentimente cu ocazia acestei intalniri: nerabdare, neliniste (cred ca fiecare gravida isi face griji sa-si vada copilul sanatos cand se va naste), speranta. Mi-am dorit atat de mult sa mi se mai dea o data sansa sa mai am un bebelus. Chiar daca nu credeam ca se va intampla, am preferat sa visez ca o sa-l am. Si acum visul e pe cale sa se implineasca. In doar cateva zile, sau poate ore...